La colţ, de parcă umbra zidurilor alb-gălbui avea să-ţi apere tristeţea sub solzii nevăzuţi ai pietrei strat peste strat rânduiţi, translucizi şi-atât de invizibili ochilor pierduţi în adâncimea unei fugi nedespărţite de preludiul surd al vieţii. Nici nu ştiam că timpul se acoperă cu solzi până devine piatră nici sugrumarea-ţi nu ştiam că seacă şi