Turneu in Canada – Partea a II-a

Drumul spre Toronto a început cu ceea ce îmi doream încă din avionul care ne-a adus în Canada: o vizită în rezervaţia indienilor, aflată undeva în sudul Montrealului. Nu am făcut nicio cercetare despre oraşele unde urma să ajungem. Nu doar pentru că n-am avut timp, dar pentru că îmi place să descopăr singură, neinfluenţată de statistici şi informaţii generale.

Când am intrat în zona rezervaţiei, m-am simţit extrem de atrasă să ating obiectele tradiţionale expuse spre vânzare într-un magazin. Priveam peste tot, fără să ştiu ce caut, fiind din ce în ce mai aproape de o profundă tristeţe. Încercam să-mi stăpânesc lacrimile, să mă prefac că sunt în căutare de obiecte pe care să le cumpăr… Trăgeam de timp încercând să înţeleg ce vibra atât de puternic în spaţiul acela. Până la urmă, am cumpărat un dream catcher şi două felicitări cu imaginea lupului, o brăţară pentru o prietenă şi nişte salvie albă. Lupul, simbol al  indienilor de-acolo, nu semăna cu cel alb pe care-l văzusem cu mulţi ani în urmă într-un vis, stând drept şi falnic lângă stăpânul şi prietenul său indian… Nici pe reclama magazinului, nici pe felicitările cumpărate lupul nu era alb.

Când am ieşit afară din magazin am simţit că-mi fuge pământul de sub picioare. Vântul îndoia stuful din stânga cabanei ăsteia din lemn botezată magazin. Dincolo de şosea, se întindea o pajişte la marginea unei pădurici. Cerul se-apropia cu norii de pământ. Pentru câteva clipe am simţit mişcarea fiecărei particule, vizibile şi invizibile, o rotire liniştită şi puternică.

Şi totuşi, ne grăbeam, mi s-a adus aminte. Am intrat şi în magazinul în care se vindeau ţigări făcute de indienii din rezervaţie şi-acolo,n-am mai putut. Intrebând-o pe vânzătoare ceva , privind in ochii ei, am permis alor mei să se umple de lacrimi. O trăire de dincolo de raţiunea mea, poate dintr-o istorie a locurilor mă invadase, dând, iată, pe dinafară. Un sentiment cu care am pornit mai departe spre autostradă.

Câtă suferinţă, câte crime n-or fi avut loc şi pe-acolo. Oamenii au învăţat să se ucidă între ei pentru te miri ce. Şi totuşi, oamenii sunt, de fapt, atât de asemănători… pentru că împărtăşesc aceleaşi emoţii, aceleaşi sentimente, aproape aceleaşi suferinţe sau bucurii. Există un soi de paletă de arhetipuri generale, uşor de remarcat pe chipurile oamenilor din orice ţară . Ştiu că nu sună bine sau plăcut, ba chiar poate să ne strivească mândria de a fi unici, dar arhetipurile tot există. Şi nu sunt româneşti sau canadiene, ci sunt umane, globale. Desigur, există şi particularităţi zonale, care ţin de cultura şi tradiţia unei zone, ba chiar şi de limba în care îşi exprimă sentimentele şi gândurile, dar pe oameni îi doare la fel. Oare când ne vom privi cu toţii, de toate neamurile, de toate rasele, de toate religiile având acest gând clar, ştiind fără de dubiu că… toţi suntem oameni, că pe toţi ne doare la fel?

După câteva ore de privit pe geam am tresărit văzând pictura ce mi se înfăţişa. Un soare cu aripi! O mişcătoare moară îmi părea soarele auriu cu paletele lui de nori… Şi parcă nu se lăsa dus, nu s-a lăsat până când nu l-am observat. Apoi, foarte repede, după ce am făcut câteva fotografii din mersul maşinii, s-a înserat.

Am ajuns târziu la Toronto, dincolo de ora 10 seara. Dar tot am mers la sala unde a doua zi urma să aibă loc spectacolul. O imensă sală, cu 500 de locuri, în Centrul Cultural Japonezo-Canadian. Şi-acolo ne aştepta Costi, cu decorul pregătit, cu luminile aproape făcute! Ce surpriză frumoasă!

De-aceea ne-am permis să dormim puţin mai mult. Cine-a putut. Pe mine mă trezise soarele, dar i-am întors spatele. Apoi, şi el ne-a întors spatele şi s-a ascuns sub o pâclă apăsătoare. De ce să ascund, şi gândurile mele erau suficient de apăsate. Şi nu aveau legătură cu spectacolul. Dar, pe măsură ce mă apropiam de ora la care trebuia să plec la sală, au apărut lucruri care m-au înseninat. M-am bucurat să citesc cronica scrisă de Roxana Vornicu despre spectacolul de la Montreal. M-am bucurat mai ales pentru că a surprins cu sinceritate şi a exprimat clar ceea ce  mulţi alţi spectatori au trăit.

Am scris această piesă pentru oameni, neîmpărţindu-i în nicio categorie, nicidecum în români din România şi români din diaspora. Cred ca singura limitare a fost cea impusă de limba în care am scris-o. Ea, limba română, a trecut Oceanul Atlantic şi a fost recunoscută şi în Canada pentru că era deja acolo. Ea, limba română ne uneşte trăirile în plan subconştient, ba chiar într-un profund inconştient al naţiei. Indiferent de graniţe, indiferent de loc.

Şi-uite aşa se adunau românii într-un spaţiu japonezo-canadian! Pentru această adunare la un loc, pentru câteva clipe de unitate pe care le-am simţit chiar de-acolo, din cabina tehnică, m-am bucurat nespus de mult. Pentru acest “împreună”. Tare frumoşi suntem atunci! Si tare puternic strălucim!