Turneu in Canada – partea I

Am ajuns în Montreal la prânz, în ziua de 10 martie. Familiar peisaj, cu toate că eu păşeam pentru prima oară în Canada!

De la aeroport ne-am dus direct la sala unde avea să se întâmple a doua zi 4×4 personaje. Foarte frumoasă sală! Impresionantă. Andrei Roşu a reuşit s-o surprindă într-o fotografie parcă încărcată şi de emoţia noastră. Tot el a denumit-o “sala nimfă”:

 

Oare cât de mult contează cum arată o sală de spectacole? mă-ntreb acum, cu gândul la particularităţile fiecărei săli în care am intrat şi a trebuit să “aşez” acest spectacol. Cum se impune sala în sine ca personaj subtil al unui spectacol? Cu siguranţă îşi rosteşte voinţa sa. Ori impune actorilor o rostire mai puternică, ceea ce s-a şi întâmplat la Montreal. Piatră, lemn, metal şi cutiile de rezonanţă din piepturile spectatorilor au răvăşit puţin jocul actoricesc. Şi totuşi, ceea ce era de transmis, a ajuns în mintea şi în sufletul spectatorilor ridicaţi in picioare la finalul spectacolului. Fotografiile făcute de Grig Burcus ne-au convins că aşa a fost!

Unul dintre spectatori îmi era o cunoştinţă veche de… 26 de ani. I-am privit faţa uimită la finalul spectacolului, rostind întrebarea pe care, cumva, o aşteptam: “Tu ai făcut spectacolul ăsta?”… I-am răspuns simplu “da”, ştiind că aşteptările şi etichetările, felul în care te împachetează un om încă de la prima întâlnire rămân acolo, amprente profunde în el. Nu în tine. De-aceea ne este atât de greu să acceptăm schimbările celor din apropierea noastră. Ni-i vrem neschimbaţi, neieşiţi din tiparul legalizat, etichetat şi confortabil nouă. Nu ne prea convin schimbările lor pentru că ne creează un disconfort, ne obligă să ieşim din papucii noştri comozi şi călduroşi. Cum nici nu apucaserăm să ne cunoaştem prea bine în trecut, privirea acestei cunoştinţe mi-a amintit că există atât de multe paliere într-o relaţie! Şi până când nu ai parcurs cel puţin jumătate plus unu dintre acestea, nu ai avea dreptul să denumeşti relaţia altfel decât ca pe o… cunoştinţă.

În spatele sălii de spectacole, încă îngheţat, fluviul St. Lawrence ne-a salutat vivanta energie cu care veniserăm încă de acasă. Un entuziasm firesc, dacă ne gândim că Teatrul Spiritual are numai un anişor de viaţă. Am mulţumit Cerului pentru existenţa acestui fluviu în spatele sălii. Apa este un simbol nu doar pentru viaţa care ne traversează, dar şi pentru abundenţă.

Oraşul ni s-a părut destul de familiar, de-a dreptul european clasic, dacă ne gândim la arhitectură. După ce ne-am lăsat bagajele la hotel, Daniel Bucur ne-a plimbat cu maşina să vedem puţin din oraş, apoi am mers chiar şi pe Mont Royal, unde zăpada şi frigul şi gheaţa ne aminteau că suntem obosiţi, ba chiar flămânzi şi că nu ne era dor de frig.

Am luat cina într-un restaurant autohton, Les 3 Brasseurs. Ne-am înfipt în burgherii autohtoni cu cartofi prăjiţi (buni) şi berea Amber, apoi ne-am întors la hotel pentru întâlniri cu rude, cunoştinţe, prieteni.

E tare bine să ai experienţa oraşelor occidentale. Ţi-e familiar sau te prinzi repede de orice. Ce găseşti în magazinul acela, cam pe unde ar trebui s-o iei pentru a ajunge pe o stradă-bulevard principal… Până la urmă, nici oraşele occidentale nu sunt chiar atât de diferite. Păstrează şi ele un tipar de bază, astfel încât turistul să nu se piardă chiar aşa uşor.

A doua zi, pe la prânz, a venit echipa Escu TV. Apucasem să luăm micul dejun, să ne bem o cafea… apoi am răspuns întrebărilor domnului George Rădulescu aşa cum ne-a venit. Nimic pregătit, nimic discutat anterior.

 

Am plecat doar eu cu “băieţii” să luăm prânzul la un restaurant Mexican. Alice şi Ioana au avut alte treburi. Era totuşi ziua spectacolului şi… mă bucuram atât de mult că se înseninase cerul, că soarele ne saluta direct, fără umbre…

 

Nu avem de unde şti ce se află în spatele măştii corporale a unui suflet. De-aceea vă spun acum, dragilor Andrei şi Gyuri, că tare mult m-a bucurat că aţi vrut să intrăm în acea catedrală! Notre Dame de Lourdes! Nu îndrăzneam să vă cer asta, şi dacă Andrei n-ar fi întrebat dacă vreau să intru, probabil că aş fi grăbit pasul şi aş fi lăsat în urmă dorinţa de a fi intrat acolo… Nu de alta, dar în urmă cu 9 ani, la Lourdes, experienţele mele au fost excepţionale.

Oricum, timp prea mult nu aveam, trebuia să ajungem la sală pe la ora 16:30. Noi am ajuns, nu şi tehnicianul sălii. Aproape că intrasem în zona îngrijorărilor, ştiind că nu-mi va fi uşor să mă descurc cu luminile şi sunetul simultan… iar luminile, chiar trebuiau puse în poziţie înaintea spectacolului. Dar a venit Miguel şi m-am prins repede că este un priceput! Un tânăr talentat, care intuieşte ce vrei, chiar dacă n-a avut curajul să facă prea multe observaţii. Le-am observat de-abia în spectacol. Eu. Că spectatorilor nu cred că le-a deranjat atenţia cu care urmăreau cuvintele şi emoţiile actorilor!

A fost un spectacol bun, L-am privit de sus, de la butoanele sunetului şi luminilor, cu atenţia, e-adevărat, îndreptată mai mult asupra acestor două “ingrediente” care fac parte din trupul spectacolului, trecând prin nişte emoţii teribile la început când adaptorul de priză mi-a făcut figuri! Dar şi dacă nu l-aş fi avut (şi mulţumesc pentru asta cunoştinţei mele!), nu am fi avut sunet! Of! Ce bine că s-a terminat cu bine!

 

A continuat seara, însă, cu cina la restaurantul Mamaia Club, unde patronii, Mihaela şi Adrian Donţu ne-au oferit un “acasă” foarte gustos. Acolo am cunoscut-o şi pe Roxana Vornicu, una dintre colaboratoarele revistei online Mala Hierba. Îi citisem articolele şi îmi plăcuseră cu câţiva ani în urmă. Nu m-a “reţinut” prea mult. Îi ajunsese spectacolul. Nici nu ştiu când a apucat să scrie atât de repede o cronică sinceră:

http://www.mala-hierba.com/piesa-4×4-personaje-la-montreal/

Ne-am întins în noapte, ba chiar înspre dimineaţă unii dintre noi, cu toate că la prânz trebuia să plecăm spre Toronto. Dar despre Toronto, într-un episod viitor!

Şi toate acestea au fost posibile pentru că Asociaţia Rocade ne-a invitat! Mulţumim Simona Hodoş şi Daniel Bucur!