Pagini din Jurnalul întâmplător 20-22 iunie

20 iunie 2019, 23:23

Mâine e cea mai lungă zi a anului. Pentru noi, nordicii. În emisfera sudică e pe dos. Ca multe alte lucruri pe dos, upside-down, cu susul în jos, deşi “precum în cer aşa şi pe Pământ”.

Am vrut să scriu aseară despre întâmplarea zilei, dar a “strigat” la mine Povestea şi i-am cedat. Am cedat presiunii, da. Another act of service. Îmi doream să scriu despre aseară pentru că… am fost la teatru. Ba chiar la Teatrul de Artă, cel încărcat de amintiri. O poezie şi amintirile astea.

Am avut puterea şi bucuria de-a mă duce acolo să-l văd pe Iulian Burciu jucând într-o piesă foarte grea: Îngrijitorul, de Harold Pinter. Şi bine-am făcut că m-am dus. M-a bucurat mult să-l revăd pe Iulian, să-i constat creşterea. Talentul i-l ştiam de-atunci, de când era în anul trei şi juca în Fundătura, o adaptare după Azilul de noapte, în regia lui Mircea Rusu. Apoi a jucat alături de noi în Eternul Spectator şi l-am cunoscut puţin mai mult. Un actor care poate mult. Un actor care ar trebui să joace mult, să i se ofere încrederea şi să primească îndrumarea marilor regizori.

 Îngrijitorul  este un text greu, care scoate la rampă psihozele puterii. Sau ce efecte are puterea asupra psihicului uman sensibil şi predispus să preia minciuna sau produsele imaginaţiei drept realitate. Precum şi puterea omului asupra altui om sau ignorarea delicateţii. Dar atunci când realitatea te aruncă în stradă, când suferinţa emoţională şi traumele îţi macină raţiunea în timp ce inocenţa intrinsecă şi instinctele primare te împing să crezi şi să vrei orice îţi va aduce un puţin bine, ei, atunci… eşti gata să fii prietenul sau ”îngrijitorul” oricui îţi acordă puţinul acela, oricine îţi conferă alinare, îţi acordă atenţie, oricine îţi arată că te consideră om şi nu doar un homeless. De fapt, “homeless” sunt foarte mulţi oameni care stau sub acoperişul unei case. Sunt desprinşi de “Acasă”, pierduţi de punctele cardinale ale coerenţei existenţei lor. Nu mai au sens, nu-şi mai găsesc rostul, nu mai cunosc bucuria de a fi. Şi sunt mult mai dependenţi de alţii decât este existenţa unui om fără adăpost, fără venituri. Sunt mult mai numeroşi homeleşii cu casă în comparaţie cu cei fără casă. Atâta doar că nu-şi dau seama.

Dar trebuie să mă opresc şi să lucrez pentru copii, să văd ce fac cu sceneta asta.

 

1:45 – 22 Iunie 2019 deja, deşi tare mult mi-aş fi dorit să fi scris pe 21.

Să fi avut timp, dar n-am avut. Am încercat doar o poezie, pe care am şi postat-o, varianta cea mai scurtă pentru imortalizarea prezentului ce aminteşte trecutul…  pe mama. Va trebui să revin asupra ei cândva. Sau nu.

Am avut o zi agitată de când m-am trezit şi pân-acum. Şi-am stat şi peste două ore în trafic, traversând Bucureştiul dintr-o margine în alta. Şi mâine, adică azi, mă aşteaptă un atelier mai dificil. Mi-am propus foarte mult. Dacă se realizează şi numai 70%, şi tot e o mare realizare. Să vedem cum vor fi copilaşii dispuşi să transforme versurile astea într-un spectacol de teatru. Le-am pregătit elemente de costum, oarece recuzită, ba a trebuit să mai inventez încă un rolişor pentru o fetiţă pe care m-a rugat o prietenă s-o primesc  la atelier, deşi înscrierile s-au închis de-o săptămână. Doamne, ajută!

22 iunie, 21:50

Yeeeiiii!!! Am reuşit! Nu 100%. Sincer, ar fi fost excepţional. Nici nu mă aşteptam la asta.  Poate doar o minune să se fi petrecut. Cred că dacă mai aveam jumătate de oră la dispoziţie, ar fi fost perfect. Nu am apucat să facem nicio repetiţie de la cap la coadă, şi totuşi, s-au descurcat! Minunaţi copilaşi, minunaţi! Evident că prezenţa părinţilor i-a “încurcat” puţin, deşi învăţaseră textul. Dar, cum nu aveam nicio repetiţie legată, nici măcar una…

Dar azi, o minune tot s-a întâmplat. Una mult mai importantă. Am primit o veste despre o minune, că nu-i pot spune altfel. Povestea celei de-a doua scrisori începe să-şi vadă efectele. Rezolvări minunate. Da! Mi-nu-na-te.

Scheletul textului ăstuia, impus de valul de regăsiri şi pierderi, de poveşti de dragoste nefinalizate, care rod pe dinăuntrul inimii, prin dedesubturile minţii, pe sub faldurile hainelor în care-şi  îmbracă oamenii fiinţa, pare a fi destul de bun. Deşi proză n-am mai scris de mulţi ani, poate voi avea răbdarea să-l transform într-un mic roman. Nu are importanţă dacă o voi face sau nu. Important este că s-a petrecut o minune.

“Îngăduiţi-vă unul pe altul”. Mi-a rămas replica asta din spectacolul Fundătura, că tot mi l-a reamintit întâlnirea cu Burciu. Mi-a rămas lipită de neuronii sufletului. Nu ştiu cum a rostit-o domnul Mircea Constantinescu atunci, că doar văzusem Azilul de noapte de câteva ori, ba şi citisem textul cu mulţi ani în urmă, dar nu mi-a zăngănit mintea aşa cum mi-a zăngănit-o rostirea dumnealui atunci, în 2014. Îngăduiţi-vă unul pe altul.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.