A doua fărâmă de jurnal

După-amiază spre seară

Am sărbătorit puţin începutul acestui an, la ora 15, atunci când Australia transmite primele artificii despre care încă mă întreb dacă vor să mulţumească anului care a trecut, să sperie anul ce vine sau să-l sărbătorească. Frumoase imagini, grele frecvenţe în sunetele care tulbură eterul.

 Dar, să caut şi să văd dacă mai am ceva de împărtăşit public. Ce ar avea valoare şi sens dintre toate cele trecute? Poate reamintirea vorbei “nu-ţi dă Dumnezeu mai mult decât poţi duce” sau “Dumnezeu îţi oferă, dar nu-ţi bagă în sac”. Şi-uite aşa îmi amintesc din nou de Eternul Spectator, de textul Dariei Gănescu, publicat în Volumul 2 al colecţiei NOI în secolul XXI, colecţie pe care am reuşit s-o reiau anul acesta. Da, uite că şi-a regăsit sensul. Volumul 3 a respectat, fără să fi gândit asta, cerinţele iniţiale, cele din 2012. Vârstele autoarelor textelor şi autoarei ilustraţiilor sunt cuprinse în intervalul 12 şi 20 de ani. A fost mare bucurie să lucrez acest proiect şi mare bucurie să întâlnesc trei tinere minunate: Teodora şi Antonia Isdrailă şi Doris Ciucur. Creşte şi se schimbă câmpul mental colectiv sub ochii noştri şi nu suntem chiar dispuşi şi deschişi să mai dăm păturile convingerilor noastre vechi (şi în curând arhaice) deoparte. Dar ei, tinerii, sunt constructorii viitorului.

O altă bucurie a fost romanul lui Mihai Cotea, La capătul şoaptelor. Un roman modern, incitant, un roman bun. Şi, când spun “bun”, chiar e. Recunosc,  sunt pretenţioasă şi nu pot face compromisuri cu uşurinţă. Dar nici nu mă opresc la primul paragraf sau articol. Nu “desfiinţez” un text după prima pagină. Fac săpături, citesc mai mult şi mai multe, caut ceva de apreciat în primul rând.

Despre romanul acesta am tot scris şi l-am promovat. Printre cititorii blogului acesta sunt cu siguranţă şi dintre cei care îl citesc pe Mihai, în cele două bloguri ale sale, Colţul Cultural şi MiCo. N-aş vrea să-i plictisesc, aşa că, mă opresc pentru moment. Tac, nu gândesc, nu scriu.

 Frumuseţea stă în ochiul privitorului, aşa cum scrie pe undeva prin Noul Testament. Mă gândesc că s-ar putea să fie nevoie de unul şi mai nou, deşi, nici acesta nu şi-a atins potenţialul. Dar aşa suntem noi, grăbiţi, nerăbdători,  leneşi, uşor şi repede plictisiţi de o repetiţie care nu trezeşte vreo plăcere. Copii, deh!  Mai are ceva de petrecut omenirea până să ajungă la maturitate. Şi dacă indivizii aşteaptă doar să li se dea şi să facă ce şi cum le spune careva faimos sau după cum bate vântul modei, atunci chiar va dura mult. Ce bine ar fi fost să fi folosit anul acesta şi “izolarea în case” pentru a se întoarce în propria “casă”, spre sine, să-şi afle adevărul, să-şi descopere scara valorilor şi matricile timpului personal. Cu siguranţă au fost şi asemenea oameni pentru că, spre finalul anului, eu am simţit că lumea s-a mai înălţat puţin.