By De mulţi ani m-am obişnuit să revăd evenimentele celor 365 de zile adunate sub eticheta unui an. Pe cele rămase în memoria mea, fireşte, căci cine mai ştie ce s-a întâmplat în fiecare zi? De multe ori uităm exact acele lucruri importante şi neţipătoare, acele subtile decizii (promisiuni) pe care le gândim într-un moment dominat de stări emoţionale, când logica ne este afectată de chimia corpului. Şi-aceste clipe pot face istorie dincolo de raţiunea conştientului, de voinţa personală. Lucrează din profunzimile universului nevăzut al subconştientului şi ne determină comportamente şi convingeri care, ulterior, ne pot surprinde.
Un aşa zis bilanţ al anului calendaristic şi oficial, şi un alt bilanţ al anului personal (pornind de la data naşterii) am încercat a lăsa scris tocmai pentru că memorarea este mult influenţată de chimia emoţiilor. Şi ce faci atunci când descoperi în paginile unui jurnal cu totul altceva decât păstrai în minte şi în inimă? Aşa mi s-a întâmplat în urmă cu trei ani, o revelaţie aş zice, fără să exagerez, care mi-a dovedit tot ce-am scris mai sus. Am avut un vis… metaforic. Ca de obicei, un vis ce urma să-l decriptez după trezire, dar chiar şi în timp ce-l trăiam îi înţelegeam importanţa. În urma acestui vis s-a cristalizat ideea că trebuie să merg în podul casei, să încep curăţenia, trierea şi debarasarea, dar şi să mă găsesc pe mine. Mi se părea ciudat că “m-aş putea găsi în pod”. Uitasem că erau acolo nişte cutii cu jurnale şi alte scrieri de-ale mele vechi de mai bine de 30 de ani. Nu se mai clintiseră cutiile acelea din anul în care am început a locui în această casă, dar nici înainte de asta nu fuseseră recitite. Şi-uite aşa, pe scurt, m-am vindecat (iertat) de o iluzie, o convingere formată sub presiunea emoţiei, a sentimentelor, o convingere care m-a locuit vreme de 30 de ani.
Am început în 2017 şi încă nu am terminat. Dar anul acesta am avut un exemplu care mi-a dat imboldul de a continua procesul “curăţeniei” şi a instigat ideea că ar fi minunat dacă aş pune ordine în toate. Am muncit foarte mult şi, slavă Domnului, am avut suficientă putere pentru asta. Când mai mult, când mai puţin, când sus, când jos, am traversat valurile acestui an înţelegând că, pe lângă nestematele clipe adunate în şiragul vieţii mele, se-adună, atârnă şi umbresc lumina multe alte lucruri ce ne alcătuiesc… timpul, gândirea, fiirea. Iar acestea din urmă chiar trebuie curăţate.
M-am întâlnit din nou cu moartea, cu dispariţia celor dragi, şi-am mai făcut un pas în înţelegerea neacceptării depline. Nu este vorba doar despre revolta corpului, a minţii, a convingerilor. Ne legăm unii de alţii prin fire invizibile. Ne combinăm câmpurile, ne punem ancore în existenţa altora, şi-atunci când acele existenţe dispar, ruperea firelor de borangic ne sfâşâie. Ca după orice operaţie, canalele energetice au nevoie de timp şi reprogramare pentru a se reface. Semnalul ruperii, al încetării, dă naştere unui haos de semnale pe care inteligenţa corpului trebuie să le rezolve. Este preferabil s-o facă cât mai repede, altfel, se instalează bolile, dovadă că semnalul distrugerii complete s-a aprins. Pentru mine, cel mai mare învăţător spiritual din anul acesta a fost Daisy.
Un an dedicat muncii şi mai puţin bucuriei de a citi, şi-acum este momentul să-mi cer scuze tuturor autorilor de bloguri pe care nu am mai avut timp să-i urmăresc. A citi ca editor este o muncă. E-adevărat că şi în munca asta există bucurie, dar responsabilitatea atârnă puţin mai greu decât bucuria. Şi, cum tot ceea ce se întâmplă în Editura Cartea Daath depinde de mine, neavând angajaţi, programul meu de lucru se întinde dincolo de miezul nopţii. Mare parte din capacităţile de a lucra şi de a face multe în acelaşi timp, aşa cum se întâmpla cu vreo cinci ani în urmă, s-au pierdut sau diminuat considerabil. Astfel, totul e altfel.
Nici pentru jurnal nu am avut timp şi nici acum, de fapt, nu am. Mă las să înşir câteva lucruri doar aşa, cât să ştiu că, puţin, dar tot am făcut.
Nici de scris nu am mai putut scrie, căci e greu să mai zbor atât de repede între cele două lumi. Să rămân cât de cât eficientă în lumea de jos, a trebuit să renunţ la cerul poetic, să folosesc Inspiraţia pentru a rezolva treburile materiei. Atât cât am putut.
Anul acesta a pornit să rotească placa turnantă a marii scene a lumii. Probabil că peste şase ani vom vedea un alt décor, alte obiecte de recuzită, alte costume, alte poveşti şi poate chiar şi alţi actori. Să fim pregătiţi să interpretăm orice fel de rol, mă gândesc. Să ne deschidem mintea cât mai mult, să învăţăm cât mai bine şi cât mai repede că… “ce e val, ca valul trece”. Ce rămâne? “Aceasta-i întrebarea.”
Privind înapoi, nu pot decât să fiu recunoscătoare faţă de acest an. Da. A fost atât de plin, de grav, de puternic. Din puterea sa ne-a dăruit şi nouă. Din rostogolirea evenimentelor sale ne-am rostogolit şi noi până când… ne-am oprit. Deşi planeta încă se roteşte, deşi câmpul electromagnetic şi tot felul de alte forţe ne bombardează în continuare, există ceva mai puternic decât mişcarea: neclintirea credinţei. Martorul acesta neafectat de cuvinte urmăreşte zarva din jur ştiind că toate au rostul lor, neavând nevoie să se aplece într-o parte sau în alta. Farul trimite lumină în întunericul oceanului doar noaptea. Noaptea neagră a sufletelor are şi ea un sfârşit. Urmează ziua în care sufletele vor străluci neîntrerupt.
31 Decembrie 2020, dimineaţă
Worlds of Words 