Puzzle(d)

Mi-am zis că trebuie să mai încetinesc puţin ritmul muncilor, să mai casc ochii şi-n alte părţi, să mai deschid şi eu reader-ul ăla de la wordpress, măcar vreo jumătate de oră. Ziceam că aşa mi-aş odihni, nu ochii, nu, dar măcar mintea. Ziceam, dar nu mai zic pentru că, uite, din nou, sincronicităţile îmi hohotesc în faţă. Mă pleznesc cu surprizele lor şi eu caut să le analizez, să le găsesc sensul final, obligându-mă la un parcurs prin timpuri de care nici nu-mi mai aminteam. Cum să mă adun acum să scriu cât mai succint poveştile astea, bucăţi ale unui puzzle încă neştiut? Şi oare când îi voi vedea întreaga imagine?

Intuiesc că un punct de pornire s-ar afla undeva în ţesătura anului trecut, când am început să simt că voi avea puterea de a intra în camera în care stăteau valizele cu hainele lui Gyuri, impulsionată fiind de acţiunile nepoţilor mei care, după moartea mamei lor, adică sora mea, au adunat, au strâns, au împărţit, au dat hainele ei într-o viteză ce m-a uluit. Alte generaţii, alte mentalităţi şi cred că şi mult mai sănătoase. Am mai dat de pomană, bineînţeles, în fiecare an, câte ceva din hainele lui, dar nu eram în stare nicidecum să le văd dispărute complet. Tot atunci am privit pianul meu, cumpărat cu mari eforturi de mama, un pian vechi, vechi, fabricat în 1893, devenit între timp un simbol al iubirii… al iubirii mamei mele pentru muzică?… o întoarcere a armelor împotriva interdicţiei familiei sale care nu i-a permis să urmeze Conservatorul?… un simbol al iubirii mele pentru mama?… ce fel de simboluri se-ascund în pianul acesta de care am hotărât să mă desprind, amintindu-mi atunci, în iunie, anul trecut, câteva momente ce mi-au zdrobit copilăria, rămânând să-mi răsufle otrava lor de-atunci, continuu, din cotloanele umbrite ale minţii… clipe de revoltă şi frustrare şi cine ştie ce altceva se mai petrecea atunci în tânăra mea soră, că de ce pentru pianul meu a făcut împrumuturi şi pentru ea, ca să plece o lună la mare, nu poate face, că e inutil, că oricum n-am cum să reuşesc să fac ceva cu pianul… S-au rostogolit multe fragmente din feliile vieţii mele atunci, după moartea ei şi-aşa am pus ochii pe pian şi-am zis: Gata! A venit timpul să mă desprind din laţurile trecutului. Dar uite că mă uit acum la el, ştiind că vineri s-ar putea să nu-l mai văd, să plece de la mine şi-ncerc să-mi urmăresc tresăririle stomacului, semne ale ataşamentelor, desigur, pe care încă le mai port, şi iar mă întreb: cum pleacă şi cum vine trecutul în prezentul meu?

Prin septembrie anul trecut gândeam că aş vrea să fac ceva special pentru ziua lui Gyuri de anul ăsta, pentru că sunt 60 de ani de la naşterea lui. Mă gândeam să adun într-o carte cele câteva lucruri nepublicate, să-i public şi ultimul album, cel finalizat în 2014 şi totuşi nelansat cu adevărat nici măcar în 2016, cu excepţia prezentării sale în spectacolul “Repetiţie în Casa Inimii”. Mă gândisem chiar şi să încep să adun memoriile altora despre Gyuri, dar m-am oprit, amintindu-mi cuvintele deseori repetate: “şi să vezi după ce-oi muri cum s-or măi făli că m-au cunoscut, ce prieteni mi-au fost…” “Ca-n Scrisoarea I”, ziceam eu, pentru că întipărită a rămas în mine scrisoarea asta a lui Eminescu, din adolescenţă, de când am citit-o prima oară. Oricum, nu ştiam dacă aveam puterea să rămân într-o stare de iubire necondiţionată în asemenea posibile viitoare interacţiuni şi nici către cine să mă îndrept mai întâi.

În decembrie, am primit un telefon de la o doamnă care a început conversaţia cam aşa: “Am observat pe site-ul editurii dvs că vindeţi şi albumele de muzică ale lui Ioan Gyuri Pascu. N-aţi fi interesată să publicaţi şi o carte de memorii a domnului Adrian Ordean?” Cum i-am auzit numele, am zis imediat: “Cum să nu, pentru Adi, oricând!” “Să-mi daţi o adresă de e-mail, atunci, să vă trimit cartea.” “Da, sigur, vă dau, dar vă rog să-i transmiteţi că răspunsul meu este afirmativ.” Nu mi s-a mai întâmplat să-mi iau un asemenea angajament fără să citesc manuscrisul. Dar, nu m-am mirat de reacţia mea spontană, de adevărul care ţâşnise pur. Şi simplu.

Doamna mi-a trimis cartea, dar nu m-am apucat de ea pentru că aşteptam să mai primesc un răspuns referitor la o condiţie contractuală. Nu ştiu cum, dar a fost ceva, o neatenţie în comunicarea noastră, şi eu am rămas să aştept un e-mail care nu a mai sosit câteva luni până când, la începutul lui februarie, i-am scris eu doamnei Daniela Simionescu. Şi-uite aşa, în martie am publicat cartea unui artist pe care l-am apreciat şi admirat din prima clipă a întâlnirii noastre, cândva prin toamna lui 1992 – cartea de “povestiri din spatele scenei” cum a subintitulat-o Adrian Ordean.

Când am început lectura manuscrisului, am fost atât de entuziasmată de talentul lui de povestitor şi cuprinsă de o stare foarte specială. În multe pasaje aveam senzaţia că îl aud pe Gyuri, în special acele povestiri  pe care, într-adevăr, mi le spusese şi el cu mulţi ani în urmă, despre turneele cu Serbările Scânteii Tineretului, în mod deosebit, dar şi de alte poveşti. Pentru unele dintre povestirile din cartea lui Adrian Ordean aş putea spune că am fost martor direct. Pe măsură ce avansam în lectură, îmi reaminteam de multe amărăciuni trăite şi de Gyuri, îmi reveneau acele momente în care nu ştiam dacă revolta revărsată are vreo valoare, dacă poate schimba ceva cu adevărat sau de morile de vânt şi de dorinţa lui Gyuri de a-l juca pe Don Quijote pe scenă, nu în viaţă. Şi chiar era cât pe-aci să se urce pe scena Naţionalului, parcă, numai că… cineva, ceva, l-a scos din distribuţie, nu s-a mai făcut spectacolul…. chestii, vorba lui Adi.

M-am grăbit să lansez această carte a lui Adrian Ordean în martie, în cadrul Festivalului de carte şi evenimente culturale LibFest. Şi m-am bucurat tare mult să constat că invitaţii acestei lansări l-au onorat pe Adi. I-am simţit şi trăit emoţia. Adrian Ordean e un om sincer, bun, un om care a crescut un copil al străzii, fără să i-o ceară cineva, un om care a ajutat pe atât de mulţi cântăreţi, atâtea formaţii… Nu şi-a mimat emoţia care îl copleşea, dimpotrivă, din bun simţ încerca să o ascundă. Şi eu, de asemenea, încercam să ascund un iureş de emoţii tot din bun simţ, aşa cum am învăţat eu că nu e politicos să le verşi altora suferinţele tale şi nici să-ţi întinzi lucrurile la vedere, pe sârmele suspendate ale balconului. Am preluat de la mama, pe neconştientizatelea, un fel de demnitate a suferinţei, nici nu ştiu cum s-o numesc, dar şi acea filozofie sceptică împotriva căreia am luptat toată viaţa: “Nimănui nu-i pasă, de fapt. Fiecare urmăreşte doar binele său. Lumea e rea, mizerabilă.”.  Adunase ea concluziile astea din experienţele vieţii sale. Dar eu, nu. “Am să-ţi dovedesc că iubirea există, că oamenii sunt buni.” Copil, deh! Mult mai târziu am aflat că “ţinerea” asta în interior e cu două tăişuri. Ori te înnobilează, ori te ucide.

După lansarea cărţii lui Adi Ordean, primesc un alt telefon de la doamna Daniela Simionescu, cu o altă intrebare: “Ştiţi, în cadrul festivalului internaţional de muzică de la Sibiu, Hermannstadtfest, noi avem o secţiune în care onorăm compozitorii români, interpreţii de muzică, şi anul acesta ştiu că Gyuri Pascu ar fi… adică sunt 60 de ani de când s-a născut şi m-am gândit să facem ceva în festival. Şi dacă aveţi ceva negative de la piesele lui…” Mi se făcuse pielea de găină de la prima propoziţie a frazei sale. Când am realizat că s-a abţinut să continue “ar fi împlinit”, am iubit-o instantaneu.

Iată cum, ceva special, aşa cum gândisem-dorisem anul trecut, se va întâmpla! E-adevărat, nu în 31 august, ci mult mai înainte, la final de iunie, dar, în sfârşit, cineva s-a gândit să-l onoreze pe COMPOZITORUL Ioan Gyuri Pascu. Mulţi habar nu au nici acum că a compus toate cântecele conţinute în cele 13 albume de autor, şi alte câteva zeci pentru albumele de Crăciun, pentru alte albume pe care le-a produs Tempo Music, pentru alţi solişti sau trupe, chiar şi pentru trupa cu care s-a prezentat la noi cel care acum se numeste Smiley, trupa Millenium 3, şi pe ei i-am produs, şi câte texte pentru cântecele altora a scris, muzica pentru emisiuni tv, pentru piese de teatru, pentru filme, ba chiar şi diverse jingles pentru reclame radio. Ştampilat în frunte cu “ăla mic, gras, cu barbă, de la Divertis”, Gyuri a început să poarte şepci. Şi să scoată album după album… Chiar şi în 2016 i-a spus cineva “vai, dar eu nu ştiam că tu ai scos şi albume cu muzică!”. Nici pe departe nu a spus-o cu tonul doamnei de la Iaşi, de la târgul de carte din 2013, cred, doamnă care, apropiindu-se de standul editurii şi văzând cărţile lui Gyuri expuse, de sub haina de blană a răsucit repede gâtul spre amica dumisale, o altă doamnă cu haină de blană şi a rostit cu un ton iritat: “Ei, hai lasă-mă! Ia uite, dragă, acuma mai scrie şi cărţi!” Era de-a dreptul ofensată, dar şi învăluită de ignoranţă. Nu ştia că la standul acela nu se afla nimeni altcineva decât “patronul” editurii şi editorul şi… Nu m-am putut abţine şi i-am spus că dacă doreşte, poate să şi răsfoiască una din cărţi, iar Gyuri, care era la un stand apropiat, zărindu-mă întânzind o carte a lui către posibila cumpărătoare, a venit repede, crezând că trebuie să scrie şi o dedicaţie. Doamna şi-a schimbat feţele şi poziţia gâtului de mai multe ori în câteva secunde, a întins colţurile gurii lateral şi orizontal, precum semnul de acces interzis de pe portiţele alea de la magazine şi a plecat. Evident, văzându-mă schimbată, Gyuri m-a întrebat ce s-a întâmplat, iar eu nu am fost capabilă să nu-i spun şi tare rău mi-a părut că n-am ştiut cum să-l mint frumos.

Şi iar trebuie să revin la bucăţile puzzle-ului neştiut.

Azi s-au mai conectat două. M-am întâlnit cu Bogdan Dragomir, muzician şi el, înainte de a fi jurnalist muzical, realizator de emisiuni de radio. Îl ştiam de pe vremea când cânta în grupul Song şi ulterior, pe când era director muzical la Casa de discuri Intercont Music. Nu erau prea multe case de discuri prin anii ’93-2000, iar Intercont avea şi o distribuţie bună. Mi-amintesc că am colaborat, dar atât îmi amintesc. M-am întâlnit azi să-i dau cărţile şi CD-urile lui Gyuri, pe care nu le avea. Iar m-am întors în timp şi au mai ieşit la lumină câteva amintiri legate de Tempo Music, de casa aceea de discuri care… în fine, dincolo de imensa munca şi imensele pierderi financiare, am câştigat bucurii sufleteşti care, chiar şi atunci când se ascund în spatele cortinei de supravieţuire, probabil că tot contează, nu? Şi-uite aşa ajung la cea de-a doua bucăţică de azi.

Cum spuneam, am deschis reader-ul şi am parcurs câteva din blogurile româneşti pe care le urmăresc, primele  apărute în listă. Şi văd în blogul lui Liviu Antonesei un titlu: “Dinu Olăraşu – freamăt”. Păi, primul album al poetului şi cantautorului Dinu Olăraşu, noi l-am produs! În 1998. “Pur şi simplu” se numeşte. Brusc mi-am amintit de caietul lui cu multe cântece-poezii pe care îl răsfoiam în mica bucătărie din apartamentul unde locuiam şi din care am ales, după gustul meu, 13 cântece. Şi unde am înregistrat noi acel album? În studioul condus de Adrian Ordean! “Pur şi simplu” a fost un album care mi-a plăcut mult, de care m-am îngrijit într-o perioadă în care se rostogolea poezia peste mine ca un tăvălug şi eu încercam să mă opun, că nu se putea să îndrăznesc nici să gândesc că aş putea eu scrie poezie. Nu, poezia era atât de înaltă, atât de sus încât nu aveam cum să-mi permit una ca asta. Se mai întâmplase, ce-i drept, nu era prima oară. În secret, speram să vină şi timpul să-mi reiau scrisul meu, proza mea. Şi totuşi, se-nşirau rânduri, în toată perioada aceea atât de plină, atât de grea, rânduri pe care, în decembrie 1999, la insistenţele lui Gyuri, le-am adunat într-o carte. “ea”.

Stau acum, cam perplexă în faţa ecranului, de parcă aştept să-mi arate el ce să-nţeleg din toate astea? Să-mi arate odată poza de pe cutia puzzle-ului ăstuia! Oare face parte din terapie?  

Universul le aranjează el pe toate cumva şi cu rost. Mai bine să-mi potolesc dorinţa de a şti, să am răbdare, încredere şi totală acceptare. Poate că e bine să revăd şi părţi bune din feliile vieţii mele, mai ştii? Sau să verific dacă uitarea ascunde cicatrici nevindecate?

7 Aprilie 2021

Image by Gordon Johnson from Pixabay