Jurnal de iunie

21 iunie 2021

Melcuşorul acesta, care seamănă cu o scoică-melc, o fi venit de la mare până la mine? E doar un pui? Ce e cu el? N-am mai văzut vreunul la fel până acum. A urcat pe uşa mea, de vreo săptămână tot urcă şi urcă şi azi a trecut de clanţa uşii şi s-a mutat pe perete. Poate i-o fi foame. Oare să-l mut pe o frunză? S-a schimbat. La-nceput avea o singură linie, acum are încă trei. Şi-a schimbat şi culoarea, nu mai e alb. Săptămânile astea am văzut mai mulţi melci în curte. I-am luat de pe beton şi i-am pus pe frunze de lăcrămioare. Oare ce are a-mi comunica melcul? Să-ncetinesc ritmul?

Totul pare. Ochilor aţintiţi. Uneori pare chiar şi pentru proprii-mi ochi. Pare că nu voi putea nicicând în astă viaţă să privesc altfel zilele acestea, acum trei la număr, 20, 21 şi 22 iunie. Oricât mă arunc în treburi, atât cât pot şi cum pot să le fac, dar fac ce fac şi privesc lumânările aprinse. Atunci, simt cum mă prăbuşesc într-un hău al lipsei de sens. Iubirea e umbrită de tristeţe… cu alte cuvinte, nu e iubire pură. Observaţia asta mă trage de păr şi mă scoate din fundul fântânii.

Mă opresc şi mă uit cum pendulez între onorarea zilelor de naştere şi a celor de plecare la odihnă. 20 iunie, ziua de naştere a Adrianei, o tare dragă prietenă şi de nădejde ajutor mie şi familiei mele, plecată şi ea în urmă cu 6 ani. 21 iunie, ziua de naştere a mamei şi a surorii mele, cel puţin oficial, ca date înscrise în certificatele de naştere, deşi mama, la un moment dat, a-nceput să spună că, de fapt, ea era născută pe 19, dar fusese declarată pe 21… poate că spunea asta ca să lase ziua de 21 a fi sărbătorită doar pentru Narcisa… cine ştie, o mamă face foarte multe fără să le spună copiilor. Gândeşte ea cum e mai bine, după puterile sale, apoi primeşte observaţii de la copiii deveniţi adulţi, că nu aşa trebuia să faci, nu trebuia să te sacrifici, trebuia să… Şi, 22 iunie, ziua în care, anul trecut, a plecat şi sora mea la odihnă. Zic şi eu, “odihnă”, dar poţi şti cu siguranţă? Visăm tot felul de vise despre ce e dincolo de moarte, ne visăm rudele, prietenii, care ne comunică, de regulă scurt şi la obiect, vreun mesaj simplu pe care, ulterior, îl complicăm teribil. Nu ne plac lucrurile simple. Ego-ului nu-i plac.

Cu toate acestea în minte şi în inimă, trag de mine să lucrez la un material cu Gyuri, un material pe care sper să-l termin până în 31 august. Numai că pe 26 iunie (numărul ăsta chiar mi-a devenit nesuferit! Sper să-şi schimbe conotaţia sâmbăta viitoare! Tare mult sper asta!), în premieră, cel puţin din câte ştiu eu, câteva dintre cântecele lui, mai exact patru la număr, vor fi interpretate de tinerii participanţi în secţiunea “Remember” în cadrul Festivalului Internaţional “Hermannstadtfest” de la Sibiu. Asta e o mare, mare bucurie! Nu am cum să-mi imaginez cum vor cânta piesele alese, dar am reuşit să smulg de la doamna Daniela Simionescu titlurile pieselor. Nu-s deloc uşoare! Dar atât de frumoase şi iubite! Cu ochii înlăcrimaţi scriu acum şi emoţia asta pe care o trăiesc e o certitudine pentru mine, una care îmi naşte gândul că  Gyuri este foarte fericit pentru toate acestea. Pentru că îi sunt apreciate compoziţiile astfel încât să fie prezente într-un concurs de interpretare muzicală, că au fost alese exact aceste piese care… nu pot spune mai mult. Poate doar că, adunate la un loc, ar putea să descrie crezul tainic al vieţii sale. Nici măcar nu e tainic, ce prostii tot scriu.

Voi face faţă? Cum vrea Dumnezeu.

Şi nu e singurul eveniment de la Sibiu. Primul, şi cel pentru care cred că universul mă întoarce pe tărâmul teatrului este “lansarea-exerciţiu”. O lansare a ultimelor trei cărţi publicate de Editura pe care o conduc, o lansare avându-i ca invitaţi pe actorii teatrului BIS.  Şi-uite cum mă voi reîntâlni cu Lulu, draga noastră gazdă în 2016! Nu chiar gazdă, nu e bine spus, dar ăsta a fost cuvântul ce-a ţâşnit. Ea s-a ocupat şi atunci de noi, echipa Teatrului Spiritual, şi tot ea se ocupă şi-acum de pregătirea evenimentului din 24 iunie. A fost minunat atunci, sper să fie şi acum. Şi nu pentru mine, ci pentru aceşti tineri autori, indiferent de vârsta lor biologică, dar toţi sunt la început. Cu excepţia lui Adrian Ordean, ceilalţi nu au avut parte de lansări cu public, nu au trăit această experienţă. Mihai Cotea scria în articolul de azi, în blogul Colţul Cultural că, deşi născut în Sibiu şi locuitor al faimosului oraş, nu a avut nicio lansare pentru niciuna dintre cărţile sale anterior publicate, anterior romanului “La capătul şoaptelor”, adică. O fi de bine, mă gândesc. S-or deschide porţile sibiene şi pentru Mihai de-aici înainte. Cât despre foarte tinerele autoare ale volumului 3, “NOI în secolul XXI”, Teodora şi Antonia Isdrailă cred că au deja publicul lor. Sper să-l întâlnesc acolo, în Grădina BIS.   

Aşa se petrec lucrurile, năvalnic. Cred că am fost urmărită toată viaţa de treaba asta cu “toate deodată”. Şi muncă, şi suferinţe sau boli… hmmm, oare vor fi fost şi bucuriile toate deodată?… Pendularea la extreme nu e deloc sănătoasă. Probabil că nu am avut stofă (merite) pentru o viaţă calmă şi, deşi nu am fost fan montagne-russe, dar am iubit marea din clipa în care am văzut-o, valurile m-au purtat în muzica şi-n ritmul lor. Oricât de bun surfer ai fi, nu poţi trăi doar pe creastă. Când te sufocă calmitatea, tânjeşti după valurile înălţătoare. Apoi tânjeşti după repaos. Cum îi e dat fiecăruia, aşa trebuie să facă faţă. Sper să fac faţă şi de data aceasta. Dacă nu, asta e. “Ce e val, ca valul trece.”

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

Mihai Eminescu, ultima strofă a poemului Glossă