By Posted on January 4, 2016 by Daniela Marin – articol publicat într-un alt blog al meu.
Dacă ne-am dori să vindecăm planeta, dacă ne-am dori să vindecăm omenirea astfel încât să treacă într-o altă epocă, o epocă a iubirii şi-a bucuriei, măcar a bucuriei, dacă nu a iluminării, ce ar trebui să facem?
Când te uiţi în urmă, mii de ani în urmă, cel puţin atât cât poţi “vedea”, atât cât îţi arată vestigiile rămase, nu vezi suferinţa? Nu vezi cruzimea diabolică, sadismul oamenilor manifestat asupra altor semeni, asupra animalelor, asupra naturii? Nu vezi cum oamenii s-au torturat unii pe alţii în numele zeilor, cum s-au schingiuit îngrozitor? Nu înţelegi că omenirea nu are cum să avanseze mai mult până când n-o să vindece aceste orori de dinainte şi de după Christos?
Îmi vei spune că Iisus a vindecat totul, a curăţat totul. Da, pentru o perioadă, de câţiva zeci de ani, poate că s-au curăţat cumplitele atrocităţi ale lumii, s-au şters din pânza karmică ce-acoperă omenirea. Dar s-au încheiat definitiv? Au fost acestea şterse din memoria colectivă? Nu cumva au fost readuse şi hrănite din nou chiar şi în numele lui Iisus?
Dacă s-ar fi şters cruzimea, furia, sadismul, mânia, capacitatea de a lua viaţa altui om, şi nu oricum, ci prin tortură, atunci n-ar mai fi existat inchiziţia. N-ar mai fi existat lagărele de concentrare naziste, staliniste, comuniste, vietnameze, chineze, africane… Informaţia aceasta a rămas activă în om. Poate pentru că este un aspect conţinut în instinctul de supravieţuire cu care este echipat corpul uman, un aspect care se declanşează în anumite situaţii, într-un anumit context energetic-vibraţional. Când trupul uman este locuit de un suflet sau de o conştiinţă care calibrează sub nivelul 200 (în Scala Nivelurilor Conştiinţei realizată de dr. David R. Hawkins), atunci omul şi mintea sa pot să lase loc liber manifestării acestui aspect înfiorător. Şi chiar şi peste acest nivel, chiar până la nivelul 500 (nivelul iubirii şi al blândeţii), omul încă este capabil să tortureze un alt om. Poate nu fizic, direct, ci psihic şi emoţional. Forţa brută fizică este înlocuită în ultimul secol de forţa intelectului care şi el poate deveni malefic în absenţa iubirii autentice. Sau chiar este. Atâta vreme cât posesivitatea, dorinţa de a avea, de a stăpâni, de a controla, de a domina sunt prezente, omul este capabil de mult rău, de înfiorător de mult rău făcut cu ştiinţă, conştient sau inconştient.
Cum ar fi să vezi un film în care să ţi se arate numai asemenea imagini? Ai rezista să-l vezi până la capăt? Să vezi cum, pentru a mulţumi zeii, aztecii sau mayaşii, atât de avansaţi ca civilizaţie, după cum considerăm azi, smulgeau inima din pieptul omului ales pentru a fi ofrandă zeilor sau zeului suprem… Ce zeu sau dumnezeu ar dori moartea sau suferinţa copilului său?… Să vezi cum viaţa dintr-un corp era smulsă cu încetinitorul, cu fiecare durere auzindu-se uralele de satisfacţie ale publicului… să observi frenezia satisfacţiei de-a fi stăpân peste viaţa altuia, om ca şi tine… să vezi cum, mai târziu, vechii evrei sacrificau animalele pentru a-l mulţumi pe Dumnezeu, omorau cu pietre sau prin răstignire pe oricare dintre semenii care încălcau legea lui Moise… sau cum indienii din continentul american se omorau între ei până să vină albii să-i omoare… Să te gândeşti că o fi fost adevărat şi potopul ăla, o fi vrut, într-adevăr Dumnezeu să şteargă de pe faţa Pământului creaţia asta a lui care se dezvoltase într-un asemenea fel în care el nu-şi dorise. S-a uitat şi a văzut că nu era bine, aşa că a dorit să şteargă. Şi dacă a încercat Dumnezeu să şteargă urâtul şi diabolicul de pe Pământ folosindu-se de apă, dacă a lăsat curcubeul pe cer drept legământ că în felul acesta nu va mai face, apoi, câteva mii de ani mai târziu a trimis alt ajutor, pe Buddha, care să vindece partea aceea de lume/ Apoi pe Iisus, pentru astă parte de lume, ba chiar pentru lumea întreagă… şi oamenii încă se omoară unii pe alţii din dorinţa de a fi cei dintâi, din plăcere, din dorinţa de-a fi “în control”, de-a-şi satisface nevoia de-a stăpâni, o nevoie cu aspect de lege, dacă ne gândim la poruncile din Geneză şi la Cain şi Abel…
De ce nu s-a şters programul cruzimii, al agresivităţii, al distrugerii odată cu apa potopului? S-a salvat el cumva, ascuns fiind prin arca aceea a lui Noe? A rămas ascuns în pietre, în munţi, în temple sau prin piramide? Şi dacă nici Dumnezeu întrupat în Iisus n-a reuşit să şteargă acest program, atunci de ce ne mai mirăm că omenirea nu se schimbă, că îşi cere constant o altă ştergere, de data asta poate prin foc, că perpetuează prin toate filmele, cărţile, poveştile, basmele şi legendele sale toate aceste informaţii?!…
Când violenţa este predată copiilor de chiar părinţii lor, când ura şi mânia şi furia şi invidia şi mândria sunt otrăvuri incluse în sângele copiilor… Când parte din educaţia copiilor este şi îndemnul ca “data viitoare când vrea să te mai bată un coleg, nu stai ca prostu’, ci îl baţi tu bine de tot pe el”… Când copiii aud în casă bârfe şi învaţă invidia chiar de la părinţii lor, când prin simplele mecanisme ale comparaţiei şi recompensei sunt învăţaţi încă de la gradiniţă că trebuie să lupte pentru a fi la fel cu cel premiat, cu cel care s-a bucurat de aprecierea “dumnezeului”-profesor-educator-părinte? Cum oprim această perpetuare a diabolicei cruzimi, a dorinţei de a fi mai presus de alt om, de a fi mai bun, mai tare, mai puternic, mai talentat, mai… mai… Cum ne putem opri din a dori să fim “la fel ca”?
Cum putem alina miliardele de suflete ale celor care au murit în asemenea chinuri timp de mii de ani, cum putem transforma memoria apei, a pământului, a naturii… Treci printr-o pădure sau pe-un câmp şi vezi ca un film cine ştie ce viol şi crimă care s-au petrecut cândva acolo. Ce faci? Cum poţi vindeca urmele fantomatice ale locului? Trimiţând iubire, cerând lui Dumnezeu să cureţe, să vindece, să înalţe în lumina sa toate acele fragmente de conştiinţă rămase captive în locul acela, rămase acolo din prea mare suferinţă şi din nevoia de reparare a nedreptăţii. Impregnând locul cu iubirea de care eşti capabil, şi, cine ştie, poate aşa, se va mai uşura planeta de umbrele grele marcate de diabolica cruzime.
Dumnezeu lucrează prin oameni pentru oameni, asta trebuie să ne fie clar. Poate că nu este suficient doar să ne rugăm, să aruncăm sarcina şi responsabilitatea asta in eter, ci să ne lăsăm locuiţi şi să acţionăm constant din iubire pentru iubire. Altfel, doar vorbe-n vânt, filosofie şi gargară. “Omul sfinţeşte locul.” Păi, atunci să-l sfinţească, să-i înalţe frecvenţele până la sfinţi şi dincolo de ei.
Până când omul nu va fi capabil să stea în frecvenţele iubirii, să se stabilizeze în palierul iubirii, el nu va putea sfinţi nimic. Nu e suficient să stai în rugăciune sau meditaţie 20 de minute şi aşa crezi că te-ai înălţat, gata, nu mai eşti ca restul lumii… Eşti trezit, faci meditaţii, te simţi bine în starea aia, te simţi detaşat de ură şi invidie… Dar ce se întâmplă cu tine în restul zilei, când nu meditezi? Cum reuşeşti să menţii aceeaşi stare, aceeaşi vibraţie atunci când vezi diabolica bătaie de joc a statului faţă de omul care îl serveşte şi-l menţine în existenţă, când îţi ia faţa vreo maşină, când ţi-o ia înainte cu avansarea pe post vreun coleg, când nu ai bani să-ţi cumperi şi tu maşină ca a vecinului sau rochie ca a colegei… Cum reacţionezi atunci? Îţi poţi observa reacţia, prima clipă de reacţie de luptă, de împotrivire, de ură, de invidie? Dacă da, atunci opreşte-te imediat şi transformă, alchimizează clipa aceea. Doar aşa poţi schimba tiparele, reflexele dobândite. Cere-ţi iertare de la Iubire, ai compasiune în primul rând faţă de tine, trimite iubirea cea mai înaltă celui faţă de care ai simţit nevoia să răspunzi aşa. Uneori poate pentru că te-a umilit, pentru că a arătat lipsă de respect faţă de tine, faţă de esenţa ta, dar înţelege-l: atât poate el acum. Ba mai mult, poate că a acţionat aşa tocmai pentru ca tu să înveţi, pentru ca tu să vezi în oglinda ce-ţi este ceea ce altfel n-ai fi avut cum vedea. Îţi este un învăţător drastic, dar foarte bun. Învaţă să nu faci la fel, să nu umileşti pe altul doar pentru a descărca frustrările adunate de tine din alte situaţii care nici nu au legătură cu el. Sunt multe asemenea lecţii şi teste în viaţa omului, pentru că aşa este, omul nu poate fi lăsat să treacă aşa, plin de “microbi”, într-o dimensiune superioară. Orice microb, orice virus trebuie curăţat înainte. Apoi, reverificat. Iar dacă bipăie verificatorul de frecvenţe joase, asta e, n-ai cum trece cu ele mai departe, spre avionul care te înalţă în cerurile iubirii. Până nu te vindeci, nu poţi intra nici măcar în aeroport, d-apăi să te mai urci şi-n avion!
Cred că fiecare trebuie să vindece, să transforme în memoria sa orice moment de violenţă, de cruzime, de ură, de invidie, de suferinţă, de frică, fie şi numai dacă a fost o reacţie în urma vizionării unui film. Cred că trebuie să nu ne mai “reamintim” şi să nu mai impregnăm în mentalul colectiv asemenea imagini. Imaginile nu se uită cu totul, ba mai mult, sub raza unui “laser” special, ele pot fi reconstruite, reactivate pentru că memoria este holografică. Este suficient să interacţioneze cu un flux, cu o emisie de unde joase ca să se declanşeze, ca să reînvie sau chiar să se combine. De-aici şi repetiţia istoriei, buclele în care ne-nvârtim.
Cred că evoluţia spirituală nu fuge şi nu uită, ci transformă palierele foarte joase, le înalţă frecvenţa. Nu neagă, ci pătrunde în nucleul urii sau al fricii şi îi schimbă valenţa, polaritatea, cel puţin îi transformă minusul în plus. Cel puţin.
Diabolica cruzime din oameni este întreţinută şi manifestată atât prin corpul uman, prin inteligenţa sa, prin forţa sa, cât şi prin expresia şi valenţa sufletului care-l locuieşte. Sufletului îi este dată posibilitatea evoluţiei prin trup. Pentru aceasta trupul (mintea) ar trebui să năzuiască spre desăvârşire, spre iluminare. Când trupul n-are habar ce minunăţie poate trăi, când nu-l interesează asemenea lucruri, când năzuinţa sa este limitată de trufia de a fi puternic şi deştept şi de-a avea, atunci nu are cum s-ajute sufletul. Unul din ei se va supune celuilalt până când ideea împreunării, a recunoaşterii sufletului ca energie a vieţii se va aprinde în mintea trupului. Poate doar atunci îşi va dori trupul să fie una cu sufletul său dintâi, să fie iubirea izvorâtă din Iubire. Şi-atunci, omenirea va putea trăi frumuseţea Iubirii, a Bucuriei, a Vieţii.
Worlds of Words 