Neiertarea #NOIinsecolulXXI Volumul 2

No comments

Greu de înţeles şi foarte greu de schimbat această paradigmă a opoziţiei, a respingerii! Ea se respiră din aerul in-format astfel! Diferenţierea şi opunerea rezistenţei sunt primele lucruri pe care le învaţă gândirea omului mic. Aşa învaţă să gândească omul, după modelele existente în mediul înconjurător.

Acestea îi sunt modelele arhetipale. Ce să ne mai mirăm de violenţă, agresivitate, războaie?! Acestea toate există şi se perpetuează, se transmit istoric, alcătuiesc baza ţesăturii (continuităţii) lumii. Şi toate îşi au originea în războiul interior ce pune în opoziţie gândurile, percepeţiile, senzaţiile care pendulează între cele două categorii denumite a fi binele şi răul, ziua şi noaptea, plus şi minus, pozitiv şi negativ, masculin şi feminin, eul şi Dumnezeu-Sursa…

Din această luptă-pendulare între un interior şi un exterior se naşte confuzia, suferinţa, iluzia mişcării. Autentica mişcare este Viaţa-Dumnezeu-Prezenţa. Ea ne respiră pe noi.

În esenţă, mişcarea este! Este inclusă în orice existenţă, în orice apariţie sau aparenţă, în orice formă, conţinut, context, de pe Pământ sau de oriunde. Acest invizibil rotitor al energiei infinitului, această organizare fibonacciană a spaţiului poate că este „E pur si muove!“ – ultima concluzie şi declaraţie a lui Galileo Galilei înainte de a fi arestat de Inchiziţie.

Din compunerea forţelor implicite şi intrinseci Vieţii rezultă câmpuri. O fi fiind natura forţei de atracţie în relaţie cu forţa de respingere şi cu cea de-a treia, forţa de armonizare, de echilibrare – căci oriunde sunt doi, apare şi al treilea!

Să faci din doi unul este mai dificil, este însăşi arta. Din artistul creator şi materia prin care se exprimă rezultă unul-una, o creaţie ulterior multiplicată prin toţi ochii observatori, prin toate simţurile prin care este ea, creaţia, percepută. Un singur moment al contopirii, o singură clipă a fuziunii totale trăieşte artistul în procesul creaţiei sale: clipa când se poate identifica total, se topeşte pe sine în „copilul“ său. O singură reprezentaţie oferă şi trăieşte artistul, şi-aceasta, de regulă, în singurătatea atelierului său. Fără de spectatori.

Momentul unic al reunirii, al contopirii, al renunţării la sinele separat, supremul orgasm al pierderii sinelui, pierderea identităţii separate în creuzetul artei sale.

Să faci din doi un al treilea, este comun, obişnuit, natural şi universal. Combinarea forţelor, a impulsurilor sau a vectorilor ori a undelor, formarea legăturilor între aceste forţe, intersecţia lor şi rezultanta lor sunt principiile absolut evidente în orice aspect fizic, uman, emoţional, mental-intelectual, spiritual şi orice alte calităţi am mai putea inventa. Şi-atunci, dacă înţelegem această neîncetată combinare a forţelor, de ce să mai minţim?

Teama de dispariţie şi teama de pierdere blochează însăşi creaţia. Şi-această teamă se zvârcoleşte în conflictul dintre eu şi restul lumii, dintre eu şi Dumnezeu.

Când iubirea se dă pe ea, continuu, când ea ESTE, indiferent şi necondiţionat de observatorii săi, de cei care o văd sau o ignoră, mai poţi spune că nu ai tot ceea ce-ţi este de trebuinţă pentru A FI?

Din iubire, înţelepciune şi voinţă, triunghiul echilateral al lumii, se geometrizează materia şi experienţa. În toate culturile şi religiile lumii ne întâlnim cu un triunghi, pentru ca plimbându-l prin spaţiu şi hiperspaţiu să-l transformăm în tetraedru, apoi în icosaedru, apoi în corpuri pe care nu le-am mai putea denumi, căci ele nu mai sunt „receptabile“ prin cele cinci simţuri fizice, deci nu mai găsesc interpretare în softul scoarţei cerebrale obişnuite.

Cele trei forţe-puteri-principii devin unul, un singur corp, o singură formă, perfectă. Dacă ar fi să identificăm forţa de atracţie, forţa de respingere şi forţa de armonizare prin iubire, înţelepciune şi voinţă, cum le-am grupa?

Felul în care privim lumea şi viaţa noastră se va reflecta în felul în care vom asocia elementele celor două mulţimi tocmai pomenite. Când omul face pace în sine cu Sine, când ajunge să înţeleagă suprema neiertare, să înţeleagă opoziţia, punerea faţă-n faţă într-o tensiune a dominării, a cultului pentru câştig, victorie, control total… când omul înţelege că ceea ce respinge vine înapoi înspre el cu cel puţin aceeaşi măsură a forţei cu care-a fost respins… când reuşeşte să aplice Legea Iubirii, pe care Iisus Hristos a exprimat-o frumos, înţelept şi simplu prin „porunca“ de a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi, atunci omul se face OM.

Mi-a amintit de curând o doamnă despre momentul de revelaţie pe care l-a trăit când m-a auzit spunând: „Orgoliul cel mare se arată în neiertarea de sine. Când nu te poţi ierta pe tine însăţi, înseamnă că te pui mai presus de Dumnezeu.“ Aceasta este trufie chiar şi atunci când înţelegi că ai greşit „în faţa“ lui Dumnezeu, greşind faţă de una dintre expresiile sale.

Neiertându-ne pe noi înşine, nu-i putem ierta nici pe alţii, nu ne putem iubi pe noi, în concluzie nici pe alţii, nici pe Dumnezeu … care este în toate şi în toţi, indiferent de culoarea pielii, locul naşterii, alcătuirea corpului, mediul cultural, religios, spiritual şi alte etichete!

Ne împiedicăm constant de neiubire, de incapacitatea de a iubi fără de diferenţe, diferenţieri, categorisiri, împărţeli, condiţii, pentru că perspectiva individuală, paradigma personală, eul ne separă constant de tot-ceea-ce-este.

Avem propriul „punct de vedere“, propriul mod de a vedea-înţelege viaţa, experienţa, mediul, lumea, energia, informaţia. Avem nevoie de a judeca, de a raţiona, de a emite păreri, de a emite sentinţe, de a avea o „poziţie faţă de“. Suntem într-un raport continuu „faţă de“ câte un element, câte un detaliu, câte un individ, câte o manifestare a creaţiei, a universului, a lumii, a lui Dumnezeu. Suntem sau doar aşa ne-am obişnuit să fim. Iar „dez-obişnuirea“ nu e uşoară, nici comodă sau confortabilă.

Obişnuinţa, acceptarea existenţei programului lingvistic personal subconştient, repetarea sintagmelor şi a automatismelor verbale preluate sau chiar cele formate, ne împing într-o stare de monotonie ce atinge, la un moment dat, punctul critic al revoltei. De fapt, ne plictisim! Inconştient, dar ne plictisim. Şi-atunci e nevoie de o rupere, de o schimbare, de un nou conflict pentru a schimba starea ternă, apăsătoare, rutinală. Ne vom agăţa, prin urmare, (inconştient) de orice element „salvator“ din afara noastră. Ne vom defula energia stagnantă prin orice interacţiune, cu orice om, de cele mai multe ori cel mai apropiat nouă, omul de lângă noi. Pentru că el este acolo, este prezent, şi nu este atent să sesizeze nevoia noastră, plictisul nostru, stagnarea noastră. Nu este atent să ne ajute, să ne sprijine aşa cum „a jurat“ s-o facă.

Atenţia cuiva din afara noastră ne este mai degrabă de trebuinţă decât atenţia noastră cu noi înşine, în interiorul nostru. Atenţia la Dumnezeul-scânteia-sufletul-duhul din noi. Căci din acesta ne luăm puterea şi viaţa, ne trăim experienţele, ne înşirăm mărgeluţele pe firul călătoriei de la Dumnezeu şi înapoi la Dumnezeu.

Neiertarea ne ţine în exil. Departe de „Mama“ noastră, Iubirea-Lumina-Puterea-Dumnezeu.

Fragment din Caietul Danielei – Daniela Marin

NOI în secolul XXI, Volumul 2, Ed. Cartea Daath 2014

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.