Ghemul #poem

Niciun comentariu

Sub ploaia măruntă

plângându-mi plecarea

iată-mă iară

plutind.

Seninu-mi ascund

în buzunarele inimii care

cu apele tale să se umple

aşteaptă.

Şi zâmbet, şi viaţă

ascunse prea bine în pivniţe pline

după lumina ta

tânjesc.

Şi uite cum Soarele se desfăşoară pe sine

în mine

ghemul lumilor întinzând.

Fire-mi întinde

să mă prind bine de razele unghii

în carnea-mi scobind.

Albastrul seninul ‘mi-inundă retina.

Sufletul nu mai e obosit.

 Se desfăşoară spre tine

prin norii de zahăr croind

drumuri marcate de cordoane-mpletite

din firele ghemului dezgolit.

©Daniela Marin, aprilie 2023

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.