Noi, cuvintele şi NOI

Anul 2014. Terra. Sau Pământul, planetă dintr-o galaxie pe care noi am numit-o Calea Lactee.

Nu ştim dacă are un alt nume. Poate că n-are.

Doar noi dăm nume. Ştim doar ceea ce ştim noi, ceea ce noi am denumit.

Noi suntem oameni. Noi suntem bărbaţi şi femei şi copii, specii diferite aparţinând aceluiaşi gen de fiinţe biologice.

Noi suntem un supraregn. Sau cel puţin aşa ne considerăm. Regnul animal, regnul vegetal şi cel mineral ne sunt subordonate. Ne-au fost date înspre stăpânire şi folosinţă. Aşa ni s-a spus, aşa am fost învăţaţi noi să ştim.

Noi suntem vii. Ne ordonăm viaţa după un sistem de coordonate numite spaţiu-timp, două măsuri importante ale vieţii noastre. Acestea ne conferă certitudinea existenţei noastre aici.

Noi ştim ceea ce am învăţat. Noi nu ştim ceea ce nu ne-au învăţat alţi oameni. Şi sfinţii au fost oameni.

Oamenii care ştiu, nu spun tot ce ştiu. Nu ştiu de ce. Poate păstrează ceva doar pentru ei. Asta le conferă un avantaj în faţa celor ce nu ştiu ceea ce ei ştiu. Asta le dă putere. Puterea este mult dorită de oamenii din prezent. Şi din trecut. Poate că în viitor nu va mai fi denumită putere, ci energie.

În experienţa noastră terestră am adunat multe lupte, multe războaie, foarte multe crime ca şi cum totul făcea parte dintr-un scenariu inevitabil în care noi nu eram decât nişte personaje fără de voinţă. Ni s-a pomenit de unul dintre principiile hermetismului şi ne-am liniştit: Precum în Cer, aşa şi pe Pământ. Ne-am liniştit înţelegând că noi nu suntem mai răi, mai proşti, mai inculţi decât cei din Cer. Dacă lumea pe Pământ este o reflectare a celei din Ceruri, atunci nu putem decât să ne dorim să avem suficientă energie pentru a putea ajunge acolo, în Ceruri, şi a ne convinge de adevăr. Aşa am dezvoltat tehnologii şi aparate care să zboare în cosmos, în afara atmosferei terestre. Cel puţin aşa ni se spune. Ni se arată imagini, fotografii făcute în spaţiu, din spaţiul cosmic. Noi credem.

Noi avem capacitatea de a raţiona, de a judeca, de a denumi, de a împărţi lumea în porţiuni cărora le punem etichete. Tăiem o bucată de energie din marea de energie şi îi dăm un nume. Forma în care cuprindem acea energie este mai puţin alterată de gândirea noastră, forma supunându-se legilor fireşti ale energiei universale, ale universului fizic din care face parte. Preluarea formei din matricea informaţională, conţinută în creuzetul spaţiului nostru de experienţă, nu este apanajul nostru. Cu toate că am dezvoltat şi noi suficient de mult ingineria genetică, electronica, fizica şi nanotehnologia, după un model secret, ştiut de acei oameni care ştiu, cu toate că putem construi forme, totuşi, noi încă nu ştim cum să ne luăm informaţiile şi energia de care avem nevoie. (Doar unii ştiu.)

Noi avem capacitatea de a comunica între noi direct, oral şi prin gest.

Scrisul este un gest. Pictura este un gest. Dansul este un gest. Interpretarea muzicii este un gest. Toate sunt acţiuni întreprinse în sensul realizării unor scopuri şi au o semnificaţie. Scopul nostru este de a ne exprima pe noi înşine.

Semnificaţia trebuie descoperită. Este acoperită de multe principii, învăţături, legi, voaluri şi valuri.

Noi încă nu ştim să comunicăm în pace, în linişte, în tăcere. Nu ştim nici că ştim să comunicăm telepatic. Chiar dacă suntem învăţaţi cuvinte, expresii, afirmaţii şi tehnici de programare neurolingvistică, noi nu suntem capabili să înţelegem de ce suferim, pentru că încă suferim. Poate că în viitor nu va exista suferinţă, pentru că nu vor mai exista emoţii. Creierele noastre reprogramate nu vor mai permite emoţiilor să strice chimia creierului, să ruginească cu lacrimi sărate tenul inimii. Noi poate că nu vom mai fi atunci.

NOI nu suntem noi. NOI, noii oameni ai iubirii, au început să apară de ceva decenii, în număr din ce în ce mai mare. Unora li se spune că sunt autişti. Altora, că sunt nebuni sau neadaptaţi la realitate.

Realitatea noastră pare doar un câmp de bătălie, un război continuu, un cadru potrivit crimei. La noi încă nu s-a instaurat Pacea, Iubirea, Armonia. Dar suntem pe drumul către această nouă orânduire. Avem în faţă o orânduire a iubirii încă tulbure. Aşa cum s-a furat Hristos, se încearcă aceeaşi tehnică cu Iubirea. Noi sperăm că nu vom ajunge să avem un minister al iubirii, căci atunci NOI nu vom mai fi.

Noi suntem buni şi răi, frumoşi şi urâţi, deştepţi şi proşti, altruişti şi egoişti. Noi ne denumim aşa după cum am învăţat din istorie. Unii sunt răi pentru că încă fumează, alţii sunt răi pentru că profită de neştiinţa şi inocenţa altora.

Alţii sunt buni pentru că ne conduc, unii sunt buni pentru că dăruiesc atenţie, iubire, hrană sau bani celor în nevoie. Unii sunt frumoşi pentru că li se văd sufletele în ochi, alţii sunt urâţi pentru că nu respectă numerele proporţiilor ideale. Alţii sunt frumoşi pentru că-şi fac tratamente şi operaţii estetice, unii sunt urâţi pentru că aşa li s-a spus încă din copilărie. În general, cei urâţi sunt şi răi, cei frumoşi sunt şi buni. Aşa ni s-a insuflat să credem. Decât urât, prost şi sărac, mai bine frumos, bun şi bogat.

Despre altruism nu se prea vorbeşte. Este o calitate mult prea rară. Nici măcar ca antonim pentru egoism nu este prea des întâlnit acest cuvânt. Cuvântul contează foarte mult în viaţa noastră. Pentru că viaţa noastră este făcută din cuvintele pe care le gândim. Rareori ne construim viaţa prin imagini. De cele mai multe ori sunt denumiţi visători, poeţi sau artişti cei care folosesc imaginile pentru a-şi exprima viaţa.

Egoismul este, însă, foarte des întâlnit şi un cuvânt extrem de des folosit. De-aceea, prin repetiţie, el a devenit nu doar o modă, dar şi un model. Puterea acestui cuvânt în societatea noastră este foarte mare.

Alături de egoism stau banii. „Banii“ este, iarăşi, un cuvânt puternic, mai puternic decât egoismul şi puţin mai puţin puternic decât religia. Religia leagă totul, şi banii, şi puterea, şi egoismul, şi oamenii, şi casele lor, şi familiile lor, şi animalele lor, şi serviciile lor, şi dreptul la Dumnezeu. Doar asta înseamnă şi cuvântul: re-legarea, legarea din nou, mereu, continuu a tuturor lucrurilor şi a oamenilor. Unde sunt legaţi oamenii, la ce, de ce, în ce fel, cum, noi nu ştim cu-adevărat. Noi credem ceea ce învăţăm, noi ştim doar ceea ce ştim.

Cunoaşterea adevărului este o treabă rezervată pentru cei mai speciali. Aşa ştim noi. Noi nu suntem doritori să cunoaştem adevărul, suntem doritori să ne simţim bine, să ne descurcăm, să supravieţuim.

Noi luptăm pentru pace şi pentru o viaţă de trăit. Munca este şi ea o luptă. De cele mai multe ori muncim ceea ce nu ne place ca să câştigăm bani, ca să trăim. Ca să trăim, noi avem nevoie de bani. Aşa am învăţat. Nimeni nu mănâncă dacă nu munceşte. Uneori şi dacă munceşte, nu mănâncă. Pentru că banii primiţi pe muncă nu ajung pentru a cumpăra mâncare. Mâncarea se cumpără, casa se plăteşte cu banii câştigaţi, nu doar din muncă. Aici intervin părinţii şi norocul. Moştenirea şi karma. Despre karmă am aflat de la indieni, un popor din Asia care a inventat karma, chakrele, zeităţile pereche, bărbat şi femeie.

Noi suntem români. Românii nu au inventat karma, au inventat soarta. Soarta este un fel de karmă amestecată cu păcatele şi cu norocul sau absenţa lui. Noi punem mare preţ pe noroc. Norocul şi-l face omul cu mâna lui, dacă este lăsat să lucreze. Lucrul sau lucrarea înseamnă şi muncă fizică şi muncă creierească. Imaginaţia românului este foarte mare. Creierele noastre îşi pot imagina multe. Chiar şi acele lucruri pe care nu le vom vedea niciodată în realitate, de-aceea suntem un popor foarte inteligent şi foarte creativ.

Copiii noştri sunt ademeniţi şi cumpăraţi de toate marile popoare din lume. Noi gândim mai mult, vorbim şi mai mult şi construim puţin. Noi suntem şi foarte talentaţi. Dar talentul nostru cel mai mare este adaptarea şi supunerea. Ne adaptăm cu uşurinţă şi ne supunem stăpânitorilor fără prea multă luptă. Asta pentru că lupta noastră cea mare este pentru a trăi. De aceea, copiii noştri vor să trăiască în alte ţări. Acolo traiul este mai uşor, chiar dacă adaptarea este mai grea. Pentru cei foarte inteligenţi adaptarea este foarte uşoară.

— Ce faci, dragă? Ai înnebunit?

— De ce să înebunesc?

— Păi, ce scrii aici? Propoziţii scurte?

— Da, e rău?

— Păi, ce faci cu ele, că-s prea scurte?

— Nu ştiu, definiţii, scheme, văd eu.

— Cum adică „vezi tu“? Păi întâi faci, şi dup-aia vezi ce-ai făcut?

— Păi, nu aşa a făcut şi Dumnezeu? Întâi a făcut, apoi i-a plăcut ce-a făcut, a fost mulţumit şi gata.

— Păi şi ce, tu eşti Dumnezeu?

— Nu. Sunt ca Dumnezeu, semăn cu el-ea.

— Ce vorbeşti?… Eşti sigură?

— Da. Nu aşa ne-au învăţat?