Urzeli #poem

Nu cred că am mai scris vreun poem atât de… “manifest”, atât de încărcat de revoltă precum “Urzeli”.

L-am publicat în blog în 10 noiembrie 2019, adăugând acest mesaj pentru eventualii cititori de atunci: “A poposit poemul ăsta de vreo săptămână şi l-am tot ocolit, închis, deschis. Am vrut să-l şterg de tot, dar m-a uimit felul cum a curs – aşa cum îl vedeţi. Am făcut câteva modificări, am şters câteva rânduri (destule) şi-am pus oarece virgule. Îi dau drumul să plece, că prea mă sâcâie şi nu e de ţinut. O fi pentru careva. Sau nu. Măcar mă lepăd de el.“

Poate doar “Garduri pandemice” să mai fie aşa… dur. Dur? În comparaţie cu ce?

De mai bine de două săptămâni a revenit acest poem în fiinţa mea. Iar l-am ocolit. Probabil că este conectat cu acelaşi tip de “nu se poate, nu e posibil să nu aveţi niciun strop de respect pentru oameni” sau alt fel de cuvinte aparţinând aceluiaşi tip de reacţie la lumea din jur. Da, oamenii sunt exact aşa cum sunt şi nu te poţi supăra pe ei. Când aceştia ocupă şi funcţii politice, administrative, când ceea ce sunt şi fac afectează viaţa multor altor oameni, îţi vine mai greu să reţii doar că aşa sunt ei sau, cum a spus Iisus: “Iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” Din “greul” acesta pe care am tot încercat să-l evit, ieri, după ce am terminat oarece curăţenie prin casă (pentru că în ultimele săptămâni chiar nu am mai apucat să fac altceva decât corectura şi pregătirea pentru tipar a noii cărţi, Evoluţia spirituală), mi-am zis că trebuie să fac ceva cu umbrele vechilor strigăte mute – exact aşa am şi intitulat acea parte, a patra, a volumului “Anotimpurile cuvintelor”.  Aşa că, am revenit în Suno şi am consumat vreo patru ore şi ceva pentru a transforma poemul într-un cântec. După ce l-am postat, mi-am dat seama că se repeta prima strofă! Cum de n-am observat greşeala asta?… Aşa trebuia să fie?… Aşa am lăsat! Să fie cum vrea să fie!

Azi i-am făcut şi un “hook”, adică maximum 2 minute de video, atât cât poate fi postat în Suno. Aşa că primele aproape 2 minute sunt ok. Apoi mi-am zis că, hai să mai fac puţin… E mult de lucrat să fac video pentru tot cântecul şi, sincer, nici nu-mi prea vine. L-am postat temporar aşa cum e, cât şi cum este, în YouTube. Poate voi avea starea necesară să lucrez şi restul, cândva, deşi, de fapt, sper într-o minune, astfel încât să nu mai fie nevoie să-l finalizez. O minune care înseamnă şi un efort mare din partea locuitorilor acestei ţări – să se adune cu toţii dincolo de “culori”, dincolo de “direcţii”, dincolo de tradiţii, religii, partide, într-un real respect faţă de sine şi în spiritul adevărat al conlucrării pentru binele întregului. Nu doar pentru binele personal sau al vreunei bresle. Numai că mult prea multe decenii a fost învăţat poporul acesta cu autoritarismul, cu “autoritatea conducerii”, indiferent de ce fel este aceea, mai ales cea de tipul intermediarului între om şi Dumnezeu. Dar să plăteşti cotizaţie, eventual să mai faci şi donaţii, ca să-ţi spună şeful partidului ce să faci, ce să votezi, cum să gândeşti, unde să investeşti şi când… să te pună în opoziţie cu restul poporului… să existe opoziţie în cel mai înalt for administrativ al unui popor?… Mie mi se pare aberant. Să plăteşti pentru a fi manipulat, pentru a face jocurile nu ştiu cui?… E dezumanizant.

Toate trec. Şi asta va trece. Un singur lucru încă mi-a rămas în minte şi cred că aceasta este cauza activă în prezentul de-acum: jocurile şi şcoala politică a lui Ion Iliescu. El a fost creatorul celor ce le trăim în prezent. Şi nici măcar acum, după… 36 de ani (o viaţă de om!), justiţia nu a dus la bun sfârşit dosarele “revoluţiei”, ale mineriadelor… că tot e luna iunie. Nu vor să cunoaştem adevărul pentru că acesta ne va elibera?…

Dar, vorba lui David R. Hawkins, “În primul rând, ei nu știu ce înseamnă integritatea. Din punctul lor de vedere, ceea ce fac ei este integru. A-ți ucide dușmanii este eroic, nu-i așa?… Ignoranța domnește peste tot, dar ceea ce îi energizează pe oameni este satisfacția pe care o obțin din aceste poziții egocentrice.” (Evoluţia conştiinţei)

Sper să fi eliberat şi eu gândul, zornăitul urzelilor, tristeţea şi revolta prin acest cântec.

Urzeli
publicat în “Anotimpurile cuvintelor”, ©Daniela Marin 2024

Nici pietrele nu ştiu să mai crească-mpreună. 
Nici vechile vămi, 
(răni pe vecia ce ne ţine departe)
uitate-n-tr-o carte,
nici rădăcini pe sub arborii fraţi
nici minerale nemoarte
strigându-ne din acte,
identitate departe-aruncată
în zaruri 
pe mesele pline
în maluri străine
deşarte istorii fictive 
pe care scribul istoriei ştie
să le transcrie
ştie ce să rămâie
ca o râie
nepoţilor
pierduţilor.
NU
nici pietrele nu mai cresc laolaltă!

Zăluzilor
orbiţi de mândrie,
dresaţilor, 
încălecaţilor, 
hipnotizaţilor de luna plină 
credeţi c-o ştire fabricată 
sens învelit într-o vată de zahăr, 
o să vă ţină aproape?

Urzeli, scormoneli, bârfe şi zloată
se poartă din poartă în poartă
cu mare plăcere, pe mici şi pe bere,
pe orice alcool putrezit, 
în orice nămol 
de doftoricit lumea 
din care voi nu sunteţi parte, 
o, nu,
degete răsfirate, pumnate
arată mereu altă parte.

Voi nu, 
voi nu sunteţi la fel, 
voi alt fel de naţie
aveţi dreptate, da, o naţiune caragialescă 
(-să-l scoată cineva pe caragiale din istorie!-
poate seacă veşnica pomenire,
poate se-neacă modelele clandestine
strecurate cu personalitate 
în personalitatea da, intenţionat repetată 
buclată,
-nvârtită
să nu care cumva să fie uitată)
marţafoi, mahalale, bezmetici şi domnişoare
fardate cu vitriol
pe burţi de bonton titrate
louis vuitton 
dramate-n emisiuni licenţiate
importate, 
tot răul ce l-aţi putut aduce
pe sticle, în case
prostire de mase
educate-n trădare
cât să vă umple vouă buzunare,
nici vorbă de cultură
o agri-cultură la modă, eco şi fancy,
voi
nu vă mai găsiţi loc în rânza
şi brânza
şi capra
în varza dacului
v-ascundeţi în nume.

Ce mai,
sunteţi daţi dracului!