Kailash

Curg pietrele. Cu apele rupte din gheaţa timpurilor pe care nu le ştii. Odată cu apele vieţii curg pietrele aruncate spre tine. Poate aşa te vei trezi, te vei întreba ce rost au toate planurile tale…

În viaţa asta nu am ajuns la Muntele Kailash, nu fizic. Dar m-a chemat, demult, cu numele lui visat, cu numele lui pomenit de alţii… şi l-am simţit. Şi l-am iubit… Şi-acum mă doare.  Pe tine nu te doare?…

Ce se va întâmpla când îţi vei construi “soarele” permanent, când vei porni torusul energiei fără sfârşit sfărâmând barierele frecvenţelor? Vei avea mai multă energie pentru maşinăriile în care îţi vei vârî tu “conştiinţa”? Se vor topi şi mai mulţi gheţari? Se vor prăbuşi peste pământuri, vor invada deşerturile, îţi vor face locurile, pe care le-ai cumpărat deja, mult mai locuibile după ce viruşii eliberaţi le vor fi curăţat de băştinaşi?…

Tu, “individule” care visezi să trăieşti veşnic cu toţi sclavii pe care îi vei alege, tu nu ştii că înaintea cuvintelor, înaintea cifrelor, înaintea tehnologiei tale, mult înainte de viaţa animalelor ce suntem a fost viaţa pietrei. Tu nu ştii asta. Piatra ţine mărturia acestei planete, nu sateliţii şi navele pe care le trimiţi tu în spaţiu, care găuresc pielea fină a aerului de respirat. Nu bombele, rachetele şi toate experimentele tale trimise în ceruri ca să aibă de unde cădea pe Pământ. La ce îţi trebuie să cheltuieşti atâţia bani şi energie pentru a merge pe alte planete când tu nu-ţi ştii propria casă, când nu te îngrijeşti de locuitorii ei, când nu te îngrijeşti să-i fie bine?… Ce rost să cheltuieşti atâţia bani pe arme, în loc să te îngrijeşti să înveţi oamenii să fie buni unii cu alţii, în loc să-i ajuţi să-şi amintească de scânteia divină, de suflarea de viaţă pe care toţi, absolut toţi au primit-o… chiar şi tu! Dar, da, şi tu ai uitat! De-aceea!

Crezi că ambiţiile tale luciferice te vor salva pe tine, ascuns în piatra munţilor?… Pietrele ştiu. Şi nu uită sfredelirea, nu uită ceea ce a fost făcut nu pentru că era necesar vieţii omului, ci pentru că ambiţiile tale şi convingerea că eşti mai deştept decât toţi laolaltă au pus la cale să se facă.

Tu, “individule”, care eşti cel mai crud animal, cel mai monstru dintre monştri, tu chiar crezi că acesta este binele de care are nevoie “prostimea”? Crezi că “arhivele” tale, măreţele planuri atât de vechi vor putea împiedica Natura? Că vei putea deveni stăpân absolut al conştiinţei umane?  Mie nu-mi vine a crede că vei reuşi. Nu din vreo naivă speranţă, ci din credinţa mea care nu are de-a face cu vreo instituţie. Mai sunt şi alţii ca mine, după cum bine ştii. Şi dacă nici după acest sacrificiu nu te vei opri, Kailash şi alţi munţi, alte pietre pe care încă nu le ştii, de pe Pământ sau din cer, îţi vor arăta cât de uşor se pot nărui toate planurile tale, cât de simplu este să pieri.

Nu te mişcă moartea niciunui om, fie că este împuşcat, fie că este sfărâmat de cutremure, ori înghiţit de ape. Pentru tine nu asta contează. Înţeleg că moartea este prestabilită, dar să nu arăţi niciun strop de compasiune… Ori poate asta chiar te bucură, te uşurează. Şi-aşa sunt prea mulţi oameni, nu? Încă prea mulţi bătrâni, ci nu copiii pe care îi “înveţi” tu că sclavia e cea mai “cool” treabă, după ce i-ai forţat pe părinţi să-i facă, să-i crească, să-i ducă la şcolile pe care le controlezi “tu şi toţi ai tăi”.  

Nimic nu se întâmplă întâmplător şi absolut fiecare eveniment, fiecare lucru conţine în sine şi un mesaj. Oamenii care s-au dus odată cu apele, cu pietrele, cu noroiul nu ştiau ce mesaj aveau să transmită. Poate doar sufletele lor să fi ştiut. Odihnească-se în Lumină!

…

Nu, nu sunt furioasă. Sunt împovărată de tristeţea lumii ăsteia şi, paradoxal – din punctul meu de vedere – dispusă să expun aceste gânduri. Arăt cu degetul?… Da. Dar pumnul meu nu e strâns. E-un evantai de degete care te roagă să te opreşti. Nu este necesar să trecem prin toate etapele atât de grele pe care… le ştii.

Poate că nici măcar nu mă adresez “ţie”. Poate că celorlalţi le spun: treziţi-vă din hipnoza succesului, a banilor, a plăcerilor, renunţaţi să mai credeţi în “modele”, şi în “trenduri”, în meme şi-n atâţia falşi profeţi.  

Imaginea cu care ilustrez este un print-screen din contul Instagram pe care l-am “descoperit” chiar acum 2 zile, un cont care a început să posteze imagini din zona aceea de curând, cred că doar din august. Oglindirea aceasta a Muntelui Kailash în Lacul Manasarovar îmi aminteşte de oglindirea Cerului şi Pământului. Şi reciproca este valabilă.

Photo: @dada_kailashhh (Instagram)

Mount Kailash & Lake Manasarovar

Şi mă opresc aici, deşi mi-am amintit de legendele legate de Atlantida, de cât de avansaţi tehnologic ajunseseră atlanţii şi cum, orbiţi de ambiţia de a avea şi mai mult, de a descoperi secretul concepţiei, al materiei şi energiei, au lăsat deoparte iubirea, compasiunea, până când… au fost raşi de pe suprafaţa Pământului.

Cum spuneam, paradoxal, am ales să expun aceste gânduri. Poate din iubire!