Naşterea pruncului “4×4 personaje” a început să se întâmple. Primul episod s-a petrecut aseară, 19 octombrie. Al doilea urmează să se întâmple luni, 26 octombrie la Teatrul de Artă. Evoluţia acestei sarcini a durat multe luni, îmi pare că prea multe luni au fost acestea şapte, ba chiar opt de când s-a scris, de când s-a desfăşurat pe sine. Eu, care sunt obişnuită să folosesc cu eficienţă timpul atunci când sunt multe de făcut, m-am văzut obligată să intru într-un cu totul alt ritm. Răbdarea mea a crescut şi ea odată cu toate greutăţile întâmpinate. O credinţă dincolo de orice logică mă împingea să fiu absolut liniştită, să am încredere că va fi bine, ba chiar foarte bine. Pentru că, la fel cum se întâmplă uneori femeilor însărcinate să le apară numele copilului pe care-l poartă în pântece, la fel mi s-a întâmplat şi mie cu acest prunc  încă din vremea în care îl scriam. Am ştiut că va fi bun şi frumos  şi de folos.

De fapt, nu pot să scriu nimic acum. Nimic important sau frumos sau mai ştiu eu cum ar trebui să scriu. De ce-ar trebui? N-ar trebui nimic, dar poate-am obosit puţin şi-atunci mă-ntorc la scris.

Îmi pot aminti de multe, foarte multe obstacole, de bolovanii imenşi pe care nu-i puteam nici urni, nici ocoli. Aş fi putut să mă simt ca un ocnaş silit să minerească munţii. Dar nu m-am simţit aşa, ba am muncit cu o putere venită de undeva, nu de la mine, ci de la el, de la pruncul ăsta a cărui naştere este în plină desfăşurare.  O fi băiat? O fi fată? O fi şi băiat şi fată? Încă nu ştiu. Ştiu că l-am slujit cu dăruire, cu iubire necondiţionată. L-am lăsat să mă doară cu fiecare mişcare de răsucire pe care o făcea, cu fiecare umbră de gânduri pe care le-ar fi putut gândi, l-am lăsat să mă doară fără să mă doară… pentru că l-am iubit. Şi-acum, că a crescut suficient, că vrea să iasă în lumină, îl voi sprijini în continuare.

Dar publicul, aseară, arăta aşa de luminat că m-am vindecat. Nu ştiu dacă m-am vindecat de timiditate precum personajul din Tabloul 1, sau de orgoliu şi neiubire ca cel din Tabloul 3. De iubire necondiţionată încă n-am auzit că te poţi vindeca, aşa că nici Psiholoaga – partenera bolnavului de orgoliu –  nu se vindecă. Ea nu poate decât să obosească.

Privind câteva dintre chipurile prezente aseară, aş putea spune:

Bucurie: bifat!

Înălţare spirituală: bifat!

Deci, scopul Teatrului Spiritual se împlineşte.

Finalul?… :