4 zile

https://www.youtube.com/watch?v=RtEhPBNy4eY

Au mai rămas 4 zile până când 4×4 personaje se va înfăţişa întâia oară publicului. Cu siguranţă emoţiile se vor îngrămădi şi ele rostogolind aceste ultime 4 zile prin toate zările aşteptărilor. Culmea este că tocmai despre aceste aşteptări ne vorbeşte tăcut acest spectacol.

“Nu mai e vremea îngenunchierilor! E vremea să ştii cine eşti şi ce poţi şi să te respecţi pe tine în primul rând.” spune Actriţa în primul tablou. Această integritate pare să fi fost lăsată deoparte în favoarea împlinirii aşteptărilor lumii. Vorbim despre iubire cu buzele fardate, îmbrăcate în sinteticul compoziţiei viu colorate şi nu trăim aproape nimic din adevărul ei. Nu mai trăim emoţii, ci le gândim. Gândim cum ar fi să fie o emoţie astfel încât să dea bine în lume. să fie, vasăzică, în rândul lumii. Ne construim scheme şi uităm că suntem vii, că adevărul viului va scoate oricum în evidenţă falsul.

Teatrul Spiritual nu este un teatru în sine, ci este un spaţiu al liberei transformări, un creuzet al realităţii umane exprimate prin mijloace artistice. Intrăm într-o sală a oglinzilor. Oglinzile sunt vii. Ele sunt chiar actorii, iar actorii sunt şi ei oameni… sau zei.

“Psiholoaga: De ce credeţi că artiştii  vor să dăinuie, vor să rămână eterni pe Pământ?

Regizorul: Pentru că sunt nişte zei pe Pământ. Ei nu sunt doar oameni. Artiştii sunt zei întrupaţi în oameni. “

Artistul din om trebuie să se trezească din hibernare. Poate că-l va trezi o trâmbiţă, un cuvânt, un gest, o trăire. Poate va înţelege că cei patru piloni ai vieţii sale sunt strâmbi, că strâmbătatea lor umbreşte viziunea despre viaţă. Teatrul a ajuns să se joace mai degrabă în afara scenei. În viaţa de zi cu zi, de neprofesionişti şi totuşi străluciţi actori. “Nu e nicio diferenţă între teatru şi viaţă. La fel se-ntâmplă şi-n afara scenei. Noi trebuie să jucăm pentru noi înşine. Asta nu-nţelegi! Că e jocul tău, este viaţa ta. Tu o faci pentru tine, nu pentru lume, nu pentru spectatori, nu pentru aplauzele altora. Tu trebuie să te aplauzi pe tine. Să te poţi aplauda pe tine pentru ceea ai reuşit să faci din ceea ce ţi-ai propus sau nu ţi-ai propus, dar s-a născut prin tine. Să te bucuri de creaţia ta. “

Dar am uitat să ne bucurăm altfel decât prin reflectare, printr-o validată reflectare. Ne este frică să apreciem schimbarea până când nu este confirmată, ba chiar adusă la rang de lege.

“ E simplu, e cel mai uşor lucru pe care poţi să-l faci. Să te pierzi. Să te distrugi. Răutatea asta e un semn al autorăzbunării. De fapt, tu te răzbuni pe tine prin reflectare. Tu crezi că mă răneşti pe mine, că eu sunt vinovată, că nu te-am putut salva din eşecul tău… Dar a fost suficient un singur test, şi gata, ai renunţat la iubire, la lumina care începuse să-ţi strălucească-n ochi…”

Mă uit la ceas: 02:02! Ieri  am privit de multe ori ceasul înfăţişându-mi tot felul de combinaţii: 12:12, 13:13, 17:17, 20:02, 21:21… Îmi spun ceva aceste cifre? Îmi spun că timpul s-a strâns în jurul unui eveniment, că de-acolo, din invizibila lume a pulsaţiilor vieţii, mi se trimit semnale. “Noi suntem şi vrem să ştii că suntem cu tine.”