Caietul Danielei I

În seara asta mi-am amintit de Caietul Danielei, adică partea a doua a volumului 2 din seria NOI în secolul XXI. Cărticica asta stă la baza spectacolului Eternul Spectator, ba chiar este prima cărămidă a fundaţiei Teatrului Spiritual.

Mi-am amintit şi nu mi-am amintit, aşa, un fel de-a spune că mi-am amintit, căci rareori ne amintim cuvintele dacă ele nu sunt legate de o stare, de un sentiment, de o trăire sau de o idee. Da, ideile! Ideile încarcerate în cuvinte. Undele necuvinte care ne traversează spaţiul cu măreţia lor!

Nu am mai avut timp să pun un al doilea articol cu fragmente din Caietul Dariei (pe primul îl găsiţi aici: https://noiinsecolulxxi.wordpress.com/2015/05/31/caietul-dariei-i/ ),  dar nici măcar un prim articol din Caietul meu. M-am hotărât s-o fac acum.

Greu de înţeles şi foarte greu de schimbat această paradigmă a opoziţiei, a respingerii! Ea se respiră din aerul in-format astfel! Diferenţierea şi opunerea rezistenţei sunt primele lucruri pe care le învaţă gândirea omului mic. Aşa învaţă să gândească omul, după modelele existente în mediul înconjurător. Acestea îi sunt modelele arhetipale. Ce să ne mai  mirăm de violenţă, agresivitate, războaie?! Acestea toate există şi se perpetuează, se transmit istoric, alcătuiesc baza ţesăturii (continuităţii) lumii. Şi toate îşi au originea în războiul interior ce  pune în opoziţie gândurile, percepeţiile, senzaţiile care pendulează între cele două categorii denumite a fi binele şi răul, ziua şi noaptea, plus şi minus, pozitiv şi negativ, masculin şi feminin, eul şi Dumnezeu-Sursa… Din această luptă-pendulare între un interior şi un exterior se naşte confuzia, suferinţa, iluzia mişcării. Autentica mişcare este Viaţa-Dumnezeu-Prezenţa. Ea ne respiră pe noi.

În esenţă, mişcarea este! Este inclusă în orice existenţă, în  orice apariţie sau aparenţă, în orice formă, conţinut, context, de  pe Pământ sau de oriunde. Acest invizibil rotitor al energiei infinitului, această organizare fibonacciană a spaţiului poate că este “E pur si muove!” – ultima concluzie şi declaraţie a lui Galileo Galilei înainte de a fi arestat de Inchiziţie. Din compunerea forţelor implicite şi intrinseci Vieţii rezultă câmpuri. O fi fiind natura forţei de atracţie în relaţie cu forţa de respingere şi cu cea de-a treia, forţa de armonizare, de echilibrare – căci oriunde sunt doi, apare şi al treilea!

Să faci din doi unul este mai dificil, este însăşi arta. Din artistul creator şi materia prin care se exprimă rezultă unul-una, o creaţie ulterior multiplicată prin toţi ochii observatori, prin toate simţurile prin care este ea, creaţia, percepută. Un singur moment al contopirii, o singură clipă a fuziunii totale trăieşte artistul în procesul creaţiei sale: clipa când se poate identifica total, se topeşte pe sine în “copilul” său. O singură reprezentaţie oferă şi trăieşte artistul, şi-aceasta, de regulă, în singurătatea atelierului său. Fără de spectatori. Momentul unic al reunirii, al contopirii, al renunţării la sinele separat, supremul orgasm al pierderii sinelui, pierderea identităţii separate în creuzetul artei sale.

Să faci din doi un al treilea, este comun, obişnuit, natural şi universal.

Combinarea forţelor, a impulsurilor sau a vectorilor ori a undelor, formarea legăturilor între aceste forţe, intersecţia lor şi rezultanta lor sunt principiile absolut evidente în orice aspect fizic, uman, emoţional, mental-intelectual, spiritual şi orice alte calităţi am mai putea inventa. Şi-atunci, dacă înţelegem această neîncetată combinare a forţelor, de ce să mai minţim?

Teama de dispariţie şi de pierdere blochează însăşi creaţia. Şi-această teamă se zvârcoleşte în conflictul dintre eu şi restul lumii, dintre eu şi Dumnezeu. Când iubirea se dă pe ea, continuu, când ea ESTE, indiferent şi necondiţionat de observatorii săi, de cei care o văd sau o ignoră, mai poţi spune că nu ai tot ceea ce-ţi este de trebuinţă pentru A FI?

Din iubire, înţelepciune şi voinţă, triunghiul echilateral al lumii, se geometrizează materia şi experienţa. În toate culturile şi religiile lumii ne întâlnim cu un triunghi, pentru ca plimbându-l prin spaţiu şi hiperspaţiu să-l transformăm în tetraedru, apoi în icosaedru, apoi în corpuri pe care nu le-am mai putea denumi, căci ele nu mai sunt “receptabile” prin cele cinci simţuri fizice, deci nu mai găsesc interpretare în softul scoarţei cerebrale obişnuite.

Cele trei forţe-puteri-principii devin unul, un singur corp, o singură formă, perfectă. Dacă ar fi să identificăm forţa de atracţie, forţa de respingere şi forţa de armonizare prin iubire, înţelepciune şi voinţă, cum le-am grupa? Felul în care privim lumea şi viaţa noastră se va reflecta în felul în care vom asocia elementele celor două mulţimi tocmai pomenite.

Când omul face pace în sine cu Sine, când ajunge să înţeleagă suprema neiertare, să înţeleagă opoziţia, punerea faţă-n faţă într-o tensiune a dominării, a cultului pentru câştig, victorie, control total… când omul înţelege că ceea ce respinge vine înapoi înspre el cu cel puţin aceeaşi măsură a forţei cu care-a fost respins… când reuşeşte să aplice Legea Iubirii, pe care Iisus Hristos a exprimat-o frumos, înţelept şi simplu prin „porunca” de a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi, atunci omul se face OM.

Mi-a amintit de curând o doamnă despre momentul de revelaţie pe care l-a trăit când m-a auzit spunând: “Orgoliul cel mare se arată în neiertarea de sine. Când nu te poţi ierta pe tine însăţi, înseamnă că te pui mai presus de Dumnezeu.” Aceasta este trufie chiar şi atunci când înţelegi că ai greşit “în faţa” lui Dumnezeu greşind faţă de una dintre expresiile sale.

Neiertându-ne pe noi înşine, nu-i putem ierta nici pe alţii, nu ne putem iubi pe noi, în concluzie nici pe alţii, nici pe Dumnezeu … care este în toate şi în toţi, indiferent de culoarea pielii, locul naşterii, alcătuirea corpului, mediul cultural, religios, spiritual şi alte etichete!

Ne împiedicăm constant de neiubire, de incapacitatea de a iubi fără de diferenţe, diferenţieri, categorisiri, împărţeli, condiţii, pentru că perspectiva individuală, paradigma personală, eul ne separă constant de tot-ceea-ce-este. Avem propriul “punct de vedere”, propriul mod de a vedea-înţelege viaţa, experienţa, mediul, lumea, energia, informaţia. Avem nevoie de a judeca, de a raţiona, de a emite păreri, de a emite sentinţe, de a avea o “poziţie faţă de”. Suntem într-un raport continuu “faţă de” câte un element, câte un detaliu, câte un individ, câte o manifestare a creaţiei, a universului, a lumii, a lui Dumnezeu. Suntem sau doar aşa ne-am obişnuit să fim. Iar “dez-obişnuirea” nu e uşoară, nici comodă sau confortabilă.

Neiertarea ne ţine în exil. Departe de “Mama” noastră, Iubirea-Lumina-Puterea-Dumnezeu.

……………………………………….

Cândva am văzut o floare-mamă care năştea prin vârful fiecăreia dintre petalele sale câte o lacrimă, un suflet. Când se desprindea de mamă, lacrima cânta un sunet. Sau poate-l plângea. Era sunetul ei. Fiecare lacrimă are sunetul său, amprenta sonoră a fiecărui suflet.  Ce ziceţi, e un basm frumos? Atunci să vă mai spun şi povestea cu biserica din ceruri, cu serafimii şi heruvimii care au întors cu toţii capul şi au cântat şase sunete ca o exclamaţie, al şaptelea fiind, firesc, un punct de sprijin? Ştiu, sună prea poetic, prea metaforic pentru o realitate. Să ne-aşezăm cu capul la pământ.

• Dar de ce? Nu, continuă! Spune-ne, te rugăm!
• Poate am să vă spun, dar mai târziu. E mult prea mult de povestit. Eu am căutat să descifrez limbajul şi formele iubirii aici, pe Pământ, prin corpul ăsta uman. Iubirea ţâşneşte în direcţia în care ochiul priveşte liber, fără de raţionări critice. Uneori ochiul clipeşte şi-atunci iubirea adoarme puţin, îşi ia o pauză din lumea asta, îşi ia o pauză din fragmentare. Când nu priveşte analitic, descriptiv, când nu doreşte nici să-nţeleagă, nici să ştie, nici să vadă, ochiul este iubire. Ochiul e fereastra prin care vede sufletul. Iubirea nu vrea să ştie. Iubirea ştie deja totul. Ea doar se dăruieşte pe sine la fel ca aerul, ca soarele, ca apa. Nici măcar nu se dăruieşte. Ea este. Dar cum să facem să le-mpăcăm, iubirea cu gândirea, iubirea cu dragostea, privitul cu doritul… Cred că asta caută fiecare suflet aici, pe Pământ. Caută să se exprime prin formele, prin spaţiile, prin portativele impuse de ea, de-această lume.

Am fost foarte ocupată a înţelege nu cine sunt, ci de ce sunt aici. Mi-am găsit cu-adevărat rostul de-abia după ce am împlinit 33 de ani. Am ajuns “acasă”, am înţeles că-ntr-adevăr, toate au avut un rost. Am crezut că imediat aveau să se îndrepte toate cele strâmbe din lumea mea. N-a fost aşa, au mai trecut ani, au mai trecut clipe în care nu ştiam la ce foloseşte iubirea dacă nu se uneşte cu dragostea, dacă lumea-i tot strâmbă de neadevăruri şi de falsuri, apoi l-am înţeles pe Iisus şi… Destul cu poveştile şi poeziile, nu-i aşa? E prea mult, oricum.

Fragmente din cartea NOI in secolul XXI – volumul 2 – din Caietul Danielei (Daniela Marin)