“Fosfenele” lui Mihai Cotea

Nu este un cuvânt des întâlnit, nu în vocabularul comun al cotidianului nostru, un cotidian ce permite schimbări drastice ale limbii române, astfel reflectându-le pe cele general-culturale ale începutului de secol. Şi acesta este un plus al volumului semnat de Mihai Cotea, Fosfene dintr-o altă viaţă. Poate fi şi un minus, având în vedere viteza cu care se grăbesc cititorii să trieze “materialele de lectură” prezentate în cantităţi din ce în ce mai mari. Efortul de a căuta semnificaţia unui cuvânt necunoscut poate fi cu uşurinţă evitat, protejându-ne confortul, alegând o altă carte care să nu pretindă atât de mult de la noi. Este posibil şi să fim incitaţi de un asemenea termen, cu-atât mai mult cu cât este urmat de o idee “dintr-o altă viaţă”.

Ne suscită interesul sau nu, titlul are importanţă. Alegerea titlului unui volum de versuri şi micro-proze (cum subintitulează Mihai Cotea prezentul volum) comportă travaliul însuşi al selecţiei acelor texte care să susţină ideea sugerată, ba chiar impusă de autor prin acest titlu. Calitatea de concluzie sau/şi de esenţă a unui titlu este deseori confundată cu etichetarea, definirea caracteristicilor sau a descrierilor DESPRE ceva.

O fosfenă este o senzaţie luminoasă care apare atunci când închidem ochii şi apăsăm cu degetele pe pleoape. Micile sfere luminoase ar putea fi planetele altui univers, prezenţe dintr-o altă viaţă, una aflată într-un dincolo, “după ferestre” , “după zăbrele”. Ne aşteptăm, prin urmare, să descoperim o cu totul altă lume a lui Mihai Cotea, alta decât cea din Vremea tornadei ori din Oameni şi graniţe, şi, poate nu foarte diferită de cea din Eu şi Miaprozele publicate până acum de autor. Subiectivismul meu faţă de “fosfene” are la bază descoperirea filonului poetic ca sursă a tuturor scrierilor acestui tânăr autor încă de la lectura primei sale cărţi, Eu şi Mia. De-atunci i-am sugerat să se apropie de poezie, să-şi deschidă gândurile înspre ea. De-aceea mă bucur c-a avut curajul, de-aceea scriu despre această carte bucurându-mă să parcurg o poezie modernă ce caută, inclusiv prin formă, să exprime paradigma secolului XXI.

Şi când spun formă, nu mă refer doar la versificaţie sau la tipurile de rimă, ci la o neobişnuită structură a versurilor.  Deseori propoziţii de sine-stătătoare, o micro-poezie într-un vers, poemele se înşiruie în fiecare dintre părţile volumului precum episoadele unui serial. Cel dintâi episod poetic se intitulează Expediţie maternă. După cum am amintit deja, Mihai îşi alege titluri cu impact, unele care ne trezesc atenţia, ne-mping să căutăm dincolo de versul scris, printre linii, paranteze, alinieri ce nu sunt, cu siguranţă, erori de tehnoredactare. Un desen structural (sau destructural) al ideii  sugerează şi neajunsul paginii tipărite, deopotrivă cu jocul modern al arhitecturii mesajului în era digitală în care ne aflăm. Şi dacă titlul acestor părţi apare sus, în pagină, cel al poeziilor devine parte din corpul lor, ca şi cum ar fi însăşi tălpile ce le susţin greutatea.  Esenţa mesajului se-ascunde sub trupul poemului, la baza lui. Astfel, cititorul nu este influenţat de la începutul lecturii, ci are dreptul să-şi aleagă concluzia, cu modestie autorul exprimând-o pe a sa doar la final.

Încercând să-nţeleg sensul diferitelor tăieturi ori ale aşezărilor în pagină, am avut curiozitatea de a porni de la titlu, de la ultimul vers al poeziilor, în sus. Am parcurs multe dintre poemele din acest volum şi aşa, de jos în sus. Este un experiment pe care vi-l sugerez căci are sens. În multe dintre poeme, acest experiment susţine şi afirmaţia de mai sus: o micro-poezie într-un vers.

Cea de-a doua poezie expusă în acest volum este o declaraţie a unei identităţi ce-aşteaptă să fie luminată. Autorul ne lasă totală libertate în descifrarea sensului, renunţând la punctuaţie, la importanţa literelor mari, excepţie făcând un fel de citat inclus în poezie cu italice.

sunt pruncul gol şi dezgolit

umple-mă în destin des

împotmolit prinde-mă

sunt doar suflet

decorticat de lume

înfrigurat încălzeşte-mă

îmbracă-mă

cu dor

cu zbor

cu brumă

cu ochii de ceaţă (zâmbind de pe lună)

visez din nou

la traiul din ou

e rece afară şi-ntuneric

îmi iau doza de anti-

veneric privind spre voi

îngân patetic

S-a ars becu’ chior cu anestezic

luminează-mă

 

Şi-acum, parcurgeţi poezia de la coadă la cap. Vedeţi?

“Vechiul Eu ce-ar fi fost să fie” (după ferestre) priveşte spre un “copil al nimănui al drumurilor fără doar / şi poate al sorţii fără geamantan sau acte” (declic) precum atunci “când m-am pierdut de mine s-aştept/nu văd niciun defect sunt prea multe/cortine/când m-am pierdut de mine privesc/este un drum firesc drumul din Tine şi s-a schimbat/macazul/s-a spurcat iar talazul de întrebări

Acide

Hidoase

Antropoide”

Aha, zic şi eu, privind la intensa căutare a imaginii grafice a cuvintelor! Să fie o joacă, să fie chiar Filosofia plecării, a desprinderii dintr-un spaţiu zidit al formei comune?  Filosofia plecării este titlul celei de-a doua părţi în care interferenţele forţelor spaţiului permit existenţa unor reacţii. Asemenea spirite îl îndeamnă să privească bolta simţind “cum se petrece o simţire crrruntă”? Dar “ÎNTREBAREA niciun răspuns n-arată/zarea de-atunci/lumea-i tot în găoace iar trenul meu nu merge/zace/demult am coborât/din trenul slut am un drum lung de străbătut (călătoria continuă).

Descopăr o a treia temă comună (şi e firesc să remarc, să-mi declar subiectivismul şi bucuria de a citi poemele lui Mihai Cotea), trenul, deşi zace, ne poartă în continuare prin timpul şi spaţiul unor emoţii puternice, stârnite de un TU ce pare un handicap în calea prinderii de mână “prin alb lăptos să fiu cuprins de mine/de glas convins de-un roş’aprins de tine/trec văi de timpuri şi de zori mă caut doar pe mine cel de apoi/făr’ de nevoi sau făr’de vorbe pline cuvintele-mi stau/ pe-un picior/ca tine.”

Poate că-n Foaie de prezenţă a proştilor, cea de-a treia parte, voi afla mai mult despre eul acesta descris serial, un personaj poetic, deloc dulceag, o forţă, un glas ce povesteşte despre microviaţa particulelor, despre taine şi coduri, despre vieţi la antipod, strigându-şi revolta: “mă gândesc să mă răzvrătesc pe loc/să dau frâu liber făr’de echivoc cadenţei voastre de grotesc/(şi-am) s-o contest rece/pleoapa mi s-a deschis atent spre voi/cei cu noroi/la purtător explodaţi hain visele moi/fără de compromis un pas înapoi m-am dat/căci opera de artă a urii cu adevărat se observă mult mai bine distanţat/Un Midas strâmb de foame şi de aur/încărcat la ureche/şuieră blazat: eşti mic/un graur cosmopolit/faci drame te legi de mine/un balaaaurrr/ai răspândit idei infame prin ochi străini/pe toţi vă văd spun ferm de 7 vorbe de aici/din spate dindărăt se văd şiroaie de năzuinţe/o droaie se preling diforme prin degete enorme/în a nepăsării zoaie nu sunt doar eu/ci suntem mulţi vrem coama mândră/cea de leu să o vânăm/să trecem munţi din pace/să facem trofeu (prin ochi străini).

Ochii străini sunt urmaţi la cafea cu Stendhal explicând altfel revolta de dinainte: “suntem bureţi/palizi şi moi/trupu-mi sângerează zilnic/ lăstuni prosternaţi pentru morţii de la sine/neînţeleşi/pentru viii-n neşansă/sânge/roşu şi negru/Stendhal priveşte nevolnic/la sârma ce ne-nconjoară gâturile/la cafea cu Stendhal”

 În Ipoteză despre noi, cea de-a cincea parte, una ce pare dedicată dragostei, reauzim delicateţea unei voci ce ne cântă: “cum ar fi/să plutesc pe-un râu şi/să-mi las memoria-n el/cum ar fi/să curgi la vale cu ea/iubirea/râul meu/să-mbrăţişăm toate pietrele/vieţii/mai apoi să ne-afundăm/într-un ocean de dor în van/să fim iar noi/Marele Tot/cum ar fi/ipoteză despre noi.

Dar, nimic nu e ce pare a fi! Autorul nu ne permite odihna şi nici măcar aşezarea într-o limitativă concluzie. Încă nu i-am descoperit delicateţea, forţa, inteligenţa.

izvorăsc obsesiv

în patima nopţii

îmi strig chemarea

un gând de dojană

întins pe-o geană

cu foarfece întoarse

înspre propria sămânţă

gem

sucit

pe toate feţele mă întreb unde-mi sunt.

 

Aceste versuri încheie fără vreun titlu, partea a şasea, Limba de la ora 5, legând-o astfel, ca printr-o subtilă alunecare, de cea de-a şaptea parte, Ca şi cum:

“ţi-ai trăi moartea în sens invers/şi ai gândi asta cu dreptul/adică huzurind/ca şi cum nimeni şi nimic nu ţi-ar lumina interioarele/şi nu vorbesc doar de tine/aici mă includ şi pe mine/pe undeva/“ca”şi “cum” sunt doar doi raportori de măsurat/neputinţe”

Ca şi cum a prins curajul, a ieşit din paradox, a înfruntat mările timpului şi ale durerilor naşterii, ieşirii din ou, ca şi cum toate scormonirile formei şi-au dezvăluit adevăratul sens, în această a şaptea parte poezia devine clară, liberă, o declaraţie sinceră ivită din limpezimea adevărului trăit, experientizat, o concluzie (a totului):

trebuie s-o spun azi

l-am văzut

Totul e un fascicul pe care-l conţinem

ne bat timpurile şi nici n-avem habar

calea de mijloc e între noi şi da şi nu şi

fasciculul se roteşte după noi sau noi după el

(noi goi boi de soi şi alte nevoi)

ca nişte flori ale soarelui

sori nu vom fi niciodată

(sorry)

prezentul există sau se preface

nu ştiu

cum (m-)am simţit azi pentru o secundă

se făcea că stau în lumina lui

a timpului

mă mir

cum viitorul se proiectează din mine ca dintr-o prismă

atât ni s-a dat

(prisma celor de la pink floyd)

şi noi încă nu ne oprim din visat

trăim asta

e totul

 

Şi cum pe mine mă interesa în mod special poezia lui Mihai Cotea, mă voi opri aici, deşi cartea continuă cu partea de micro-proze intitulată sensibiloSofia. Îl felicit pentru poemele sale, pentru curajul de a le publica şi îi doresc puterea de a continua.

autograf

Mulţumesc, Mihai, pentru acest volum, pentru acest cadou!

Cartea poate fi comandată pe blogul autorului: https://mico89.wordpress.com/2019/05/22/oferta-mico-20-31-mai/

Tot acolo puteţi citi şi alte poezii. Iată doar câteva linkuri:

https://mico89.wordpress.com/2019/06/03/cu-mine-de-brat/

https://mico89.wordpress.com/2019/05/05/expeditie-materna/

https://mico89.wordpress.com/2019/04/29/renasc-renastere/

3 thoughts on ““Fosfenele” lui Mihai Cotea

  1. Nu ajunge un simplu mulțumesc pentru felul atât de cald şi de intim în care ai reuşit să pătrunzi versurile mele, Daniela! Desenele mele (de)structurale sînt experimente ale formei, dar mai ales ale fondului unor versuri revizitate, uneori, şi după 7 ani. Asta e partea cea mai gustoasă, din punctul meu de vedere, a procesului de realizare a acestui volum care ar fi trebuit să se numească “Gânduri de duh”, dar care şi-a dezvăluit adevărata înfățişare abia pe final.
    Cuvintele tale înseamnă mult pentru mine, Daniela! Mulțumesc sufletului, din nou şi pentru tot!

    Liked by 1 person

    1. Cu drag, Mihai! Ma bucur ca ai indraznit sa le publici si intr-o carte. Revizitate, destructurate, des-formate, versurile tale au aceeasi radacina: Poezia. Si la asta ai acces sau nu. Te viziteaza, te primeste in sanctuarul ei sau nu. Evident, nu ma refer la mestesugul asezarii intre rime ci la a trai poezia, a trai in poezie. (Ma bucur si ca ai tinut cont de sugestia mea, 😉 recunosc! )

      Liked by 1 person

  2. Reblogged this on MiCo and commented:
    Nu cred că exagerez când spun că e cea mai frumoasă recenzie primită până acum. Daniela Maria Marin despre ”Fosfene dintr-o altă viață”. Mulțumesc sufletesc! 💝 mă înclin sufletului care a Simțit.

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.