25 iulie 2020

Unul din efectele trecerii prin experienţa denumită pierdere şi/sau doliu este cu siguranţă reamintirea. Informaţii stocate în ascunsele reţele neuronale se reactivează atunci când se manifestă un context asemănător, deci cunoscut, atunci când complexul de emoţii care îl domină devine un declanşator automat.

Aşa şi cu amintirea asta a mea. Poeziile au fost publicate în 1999 (volumul “ea”), dar clipul l-am făcut în urmă cu 7 ani. Întâi am aşezat textul în moviemaker, apoi m-am aşezat, stângace, în faţa unei claviaturi electronice, cu ochii în ecranul calculatorului care reda filmul cuvintelor. Nu mai făcusem aşa ceva niciodată. Totul a curs aşa cum a curs.

De ce am găsit eu tocmai acum câteva exemplare din volumul “ea”?! Credeam că nu mai sunt de-acum un an sau doi!

Poate pentru că e vremea altei curăţenii, un alt jurnal al curăţeniei.

Cum nu există rău fără de bine, mi-am amintit, în timp ce postam, că a existat cândva o bucurie neaşteptată legată de acest volum. Am căutat în blogul ăsta, dar n-am găsit-o, apoi mi-am amintit că fiind o recenzie de carte, cu siguranţă am postat-o în blogul editurii. Iat-o:

https://carteadaathpublishing.wordpress.com/2018/04/26/cine-e-ea-recenzie-de-mihai-cotea/