Septembrie, 13 #anotimpurilecuvintelor

Septembrie, 13

Ziceam că-mi era dor

cândva

de palma ta pe fruntea-mi răzvrătită.

Ce rost avea să dorm,

să risipesc minunea vieţii

pe care-o inspiram precum un câine

adulmecând oameni şi rosturi…

o bucurie singuratică, gândesc acum

în memoria ochiului zărind nevoia ta de somnul meu –

timpul celorlalte treburi de mamă,

tristeţea ta refuzând să zâmbească

pocelilor de cuvinte ce nu-mi sunau bine

(de-aceea le schimbam, să ştii

şi-acum le caut sunetele potrivite).

Era o vreme când dor mi-era chiar şi de cearta din privirea-ţi grea

lungindu-se

(aşa simţeam) chiar dincolo de mine

(ştiutele privirii tale mult mai târziu le-am înţeles)

o vreme, da,

când dorul exista.

Mai simplu să-nchizi golul sub un dor

să îl întorci pe dos, să îl faci rod

da, suportabil mai uşor, un dor din viitor

plutind ca pluta peste marea pe care nu am apucat să ţi-o arăt

(nu ştiu de unde ştiu că marea te-ar fi prins de mână,

subraţul ţi-ar fi uşurat, în sarea ei urâtul ar fi adunat)

… ţi-ar fi plăcut şi ţie marea, mă întreb

fără să ştiu dac-ai văzut-o oarecând…

(dar câte altele nu ştiu

ştiu doar un cânt, încă-l mai ştiu)

ştiu doar că dorul s-a zdrobit sub greutatea anilor

de după tine. Asta chiar ştiu.

Septembrie, cu vântul lui!

El a suflat şi nici cenuşă nu a mai rămas prin preajma celorlalte luni

şi ele înjunghiate-n calendar.

Un gol lângă alt gol.

Poate c-aveai dreptate,

există luni doar pentru moarte.