Libertatea din 22 Decembrie 1989

“Singura libertate reală în univers e libertatea de alegere, care reprezintă un dar primit de omenire. Se înţelege apoi că singurii răspunzători de soarta noastră suntem chiar noi (nivel calibrat 700).” afirmă Dr. David R. Hawkins în volumul Adevăr versus falsitate.

În decembrie 1989 au fost oameni care au ales să fie liberi cu orice preţ. Chiar şi cu preţul vieţii. Au ajuns la capătul răbdării? Ce este la capătul răbdării? Un final, asta e sigur. O clarificare, o alegere, o decizie.  

Aşa au decis cei care şi-au lăsat numele scris pe crucile mormintelor din Cimitirul Eroilor din Bucureşti şi din oricare alt cimitir din ţară. Ce s-a întâmplat în Timişoara între 16 şi 21 decembrie a reverberat în şoaptă, ajungând şi în capitală, şi în toată ţara. “Azi în Timişoara, mâine în toată ţara!” Oriunde s-au găsit tineri în ale căror minţi şi piepturi se adunase prea-multul, acolo a rezonat. Prea multă nedreptate, prea multă foame, prea multă constrângere, prea multă minciună.

Minciuna, falsitatea “sistemului de orânduire”, cum se spunea pe-atunci, erau însămânţate din fragedă pruncie în gândirea omuleţului şi în felul său de a-şi trăi viaţa. De la grădiniţă, cu “Şoimii patriei”, dar chiar şi de acasă, când părinţii erau câteodată obligaţi să astupe repede guriţele copilaşilor curioşi să afle răspunsul la vreo întrebare ce ar fi putut să nască alte întrebări, de data asta adresate părinţilor într-un cadru mai puţin familial. “Să nu cumva să mai spui vreodată aşa ceva! Nicăieri, nici acasă, nici la grădiniţă, auzi? Nicăieri! Niciodată!” Dacă copilul era puţin mai mare, atunci poate că se mai adauga şi “vrei să ajung la puşcărie?”. Vi s-a întâmplat asta? Cum aţi perceput-o? Cum vă amintiţi acum? Cum este să te sperii de reacţia adultului la o simplă întrebare a ta, copil? Ce te învaţă o asemenea reacţie, ce model instaurează în tine, poate pentru tot restul vieţii? E adevărat că depinde foarte mult de natura fiecăruia. Sunt oameni care, indiferent de vârstă, ba chiar şi de traume, sunt mai “gânditori” din fire, mai curioşi să observe lumea, să o înţeleagă, sunt căutători ai adevărului. Sunt alt fel de oameni care nu gândesc la fel de mult. Preferă acţiunea, acceptă totul aşa cum este, nici măcar nu-şi pun întrebarea dacă ceva este adevărat sau nu.

Poate că “decreţeii lui Ceaşcă”, generaţiile născute după toamna lui 1966 şi până în iarna lui 1989, milioane de suflete au venit nu doar în număr mare, dar şi cu menirea de a lumina inimile apăsate de umbre, de frică, de deznădejde. Faimosul decret care interzicea avorturile şi contracepţia şi considera naşterea copiilor drept o datorie patriotică a plesnit faţa “iubitului conducător”. Faimosul decret a ucis multe femei care încercau să scape de sarcinile nedorite şi nepotrivite folosind tot felul de metode nemedicale, unele dintre aceste femei lăsând în urmă doi-trei copilaşi ce aveau să înveţe noţiunea de orfan de mamă.

Ce însemna curajul în vremurile acelea? Cum înţelegeau oamenii libertatea? Conceptul de libertate era bine definit, alături de suveranitate şi de egalitate a oamenilor. Evident că, în fapt, ca în orice alt sistem social cunoscut şi documentat, clasele sociale şi diferenţierile existau tacit. Dacă erai activist de partid, aveai foarte multe beneficii, ca să nu mai spun de situaţia în care erai şef de partid în fabrica, uzina sau oriunde lucrai tu, poate într-o editură, poate în piaţă. De când lumea asta, există unii mai breji decât alţii, unii care sunt favorizaţi şi acceptă să plătească preţul, indiferent dacă acesta este integritatea, demnitatea lor. Li s-a părut că astfel obţin o libertate. Poate că au acceptat tocmai pentru că au înţeles că nu exista speranţă, nu existau alte opţiuni. Au luat asta drept adevăr şi s-au “descurcat” în condiţiile date. Alţii au rămas revoltaţi şi au căutat să fie atenţi la orice mică ocazie pentru a-şi dovedi, în primul rând lor înşişi, că mai există o cale.

Întotdeauna mai există o posibilitate, numai că trebuie să ţi-o permită şi câmpul! “Prin alegerile sale, un individ se aseamănă cu o masă de pilitură de fier a cărei poziţionare în cadrul câmpului reprezintă consecinţa directă a propriilor decizii. Acceptarea acestei realităţi e simultan înălţătoare şi eliberatoare. În acelaşi timp, produce frică şi consternare.” Zice tot David R. Hawkins în capitolul intitulat Adevărul: Calea spre Libertate, din acelaşi volum anterior menţionat.

Cred că aici se stabileşte cu adevărat diferenţa, în puterea acestui cuvânt, în miezul acestui concept, în felul în care fiecare om îl caută, îl cerşeşte, îşi dă chiar viaţa pentru ADEVĂR.

Adevărul este că încă îl aşteptăm, încă îl căutăm. Adevărul este că de la evenimentele din Decembrie 1989 o tot ţinem într-o revoluţie. Mai catifelată, mai pe sub perdea, cu mai puţină vărsare de sânge, dar revoluţia românilor continuă. Sau, poate doar a început!

Mentalităţi otrăvite de fals, de minciună, de “capul plecat, sabia nu-l taie”, s-au transmis copiilor, nepoţilor, strănepoţilor. Poate că avem şi o moştenire mult mai veche, o predispoziţie instaurată din vremea războaielor cu turcii, cu habsburgii, cu care vor mai fi fost. Laşitatea, trădarea, frica de a nu pieri… Puţini eroi adevăraţi, oameni care să-şi dea viaţa conştient şi în urma unei alegeri personale pentru binele celorlalţi. Altruism? Hm, nici nu ştiu cât este de cunoscut acest concept, cât de folosit este acest cuvânt.

Când aştepţi cât de mult poţi să aştepţi tu, ajungi să oboseşti. Atunci poate că este momentul deciziei, al alegerii. Atunci când renunţi la aşteptarea ta, când renunţi chiar la speranţă, când eşti atât de obosit încât nu-ţi mai vine decât să te aşezi să mori… Cam asta spune şi poemul ăsta al meu din volumul publicat anul trecut, Anotimpurile cuvintelor:

Şi viaţa şi moartea şi zeii

Priveam de pe sub pleoape viaţa. 
Cerbii răsunau adânc pădurile bătrâne
iar unicornii viselor ţipau prin coarnele lor sure. 
Berbecii toţi se amăgeau lovind în aer vântul 
ce frunzele schimonosea chemând în van Cuvântul.

Secate, trupurile noastre se-ntindeau timid s-atingă infinitul. 
Din zarea mea, din zarea ta, ne căutam sfârşitul. 
Nu ne-auzeam, nu ne vedeam, 
ci orbi si surzi ne ocoleam printre copaci, ne rătăceam
pe când pădurea-ntreagă şuşotea a moarte. 

“Am obosit”, mi-am spus 
simţind din nou cum iarba străpungea prin coaste.

Atunci te-ai strălucit în ochii mei
şi-a galaxiei salbă pe pieptul meu s-a aşezat. 
Vederea mi-am recăpătat, auzul plin a răsunat de el, 
Cuvântul tot chemat,
ce iară mi s-a-nfăţişat în flăcările vieţii.
“De ce acum?” furioasă i-am urlat.
“Te-am tot chemat! E prea târziu. Acum m-am aşezat să mor!”

Şi-ncet, încet, ameţitor, un iz suav de alb bujor am respirat
când ochiul tău m-a tulburat cu inima lui de soldat, 
atât, atât de-nflăcărat.
“Ridică-te şi luptă!” mi-ai zis privindu-mă de sus
din norul unde stai ascuns.
“Nu-i vremea de plecat. Ridică-te şi luptă!”

Ochii-mi clipit-au în ritmuri de ciută. 
Şi inima mea pornit-a să fugă 
firul să nu se mai rupă ‘nainte de vremea iubirii,
lăsând în urmă berbecii, şi cerbii, şi acele ierbii
şi viaţa şi moartea şi zeii.
Aşa ajuns-am în albul infinit al iernii.

“Nu-i iarna! E chiar moartea! Şi nu-i decât o amăgire! 
Ridică-te şi luptă!”

În onoarea celor care au murit acum 36 de ani, sper să se ridice poporul acesta şi să lupte. Nu cu arme fizice, ci cu cele ale înţelepciunii, curajului şi iubirii!