Decembrie – NOI in secolul XXI-2

Sensul acestei colecţii este evident din însuşi titlul său. Pluralul NOI reflectă adunarea a cel puţin doi autori între copertele unei cărţi, autori care să vorbească despre noi, oamenii acestui prezent al secolului XXI. Fie că folosesc cuvântul sau imaginea, fie că folosesc forme diferite de expresie a gândurilor lor, autorii îşi adună sufletul şi mintea la un loc dăruindu-le lui NOI.

Acest concept s-a născut firesc din nevoia conştientizării limitelor care ne separă pe noi, oameni ai aceleiaşi omeniri, din nevoia îndepărtării acestor graniţe nefireşti şi iluzorii ce stau între sufletele noastre.

Dacă iniţial am pornit la drum cu ideea de a oferi acest forum celor mai proaspeţi observatori ai lumii, foarte curând am înţeles că mă contraziceam singură. Nicio limită de vârstă, nicio limită de stil nu puteau exista. De exprimare, da, bineînţeles, căci nu aş avea cum tipări un film. Poate doar scenariul lui.

Primul volum a zguduit adulţii cititori ai mărturisirilor şi expresiilor pe care autorii adolescenţi le-au oferit spre publicare şi, chiar dacă nu s-a bucurat de un succes de “piaţă”, el s-a înscris în conştiinţa colectivă a anului 2012 exact acolo unde îi era locul, exact aşa cum era necesar.

Al doilea volum ar fi trebuit să apară în următorul an, cel puţin aşa am gândit, din nou limitativ. De ce să creez reguli, noi şabloane, mi-am spus spre finalul anului 2013 când am înţeles că nu avea să se întâmple atunci o continuare a colecţiei! Şi iată, de-abia la sfârşitul tumultuosului an 2014 apare volumul 2.

Poate ciclic, cel puţin în ceea ce mă priveşte în calitate de autor, poate doar exact la timpul potrivit, volumul 2 al Colecţiei NOI în secolul XXI apare în decembrie 2014, din nou decembrie!

De ce “din nou”? Pentru că în 1999, când am îndrăznit să public pentru prima oară, primul meu volum de versuri intitulat “ea”, am ţinut neapărat ca el să apară pe 23 decembrie.  Am scris acest titlu cu propria-mi mână, l-am scanat şi l-am pus pe coperta verde a cărţii ilustrată de artistul fotograf Mihai Vasile. Cartea debutează şi se încheie cu o expresie a sufletului meu. Fotografia ce încheie acest volum este reflectarea mâinilor mele în capacul pianului pe care, în urmă cu mulţi ani, mama mea făcuse eforturi mari pentru a mi-l cumpăra. Nu ştiu dacă aceste idei ascundeau dorul de mama, dacă ascundeau intenţia unui omagiu. Am făcut exact ceea ce am simţit să fac cu ceea ce aveam de arătat lumii. Iar ziua de 23 decembrie… pentru că aceasta a fost ultima zi în care l-am văzut pe Dragoş Mladinovici în 1989. Nu ştiu exact, dar este posibil ca foarte curând după ce ne-am întâlnit noi “întâmplător” în lateralul clădirii Comitetului Central, Dragoş să fi fost împuşcat în cap, în piept şi în burtă. Trei gloanţe, nu unul!

Am scos cărţile de la tipografie chiar în ziua de 23 decembrie 1999, zece ani după înălţarea lui. Am plecat direct la Cimitirul Eroilor Revoluţiei, m-am aşezat pe băncuţa pe care tatăl lui Dragoş o aşezase la umbra unui brad argintiu plantat chiar de dumnealui şi i-am citit. Aşa mă rugase Dragoş atunci când i-am cerut să ne despărţim:  să scriu, să public şi să-i citesc şi lui tot ceea ce voi scrie. Să-i promit asta. Si, bineînţeles, să rămânem prieteni.

În 2004 am scos un al doilea volum de versuri, “Eternul exerciţiu”, ilustrat grafic de Uca Maria Iov. Şi pe acesta l-am scos în lume tot în decembrie şi am făcut din lansarea lui în lume un spectacol improvizat. Am rupt tiparele oficiale, m-am revoltat în plină lectură, am întrerupt comentariile oficiale, m-am delimitat de orice analize ori laude şi m-am trăit pe mine şi poezia mea aşa cum ar fi trebuit s-o fac de la bun început. Îmi amintesc şi acum că absolut toţi cei care au participat la acea lansare mi-au spus că am reuşit să-i duc în altă lume, într-o lume atât de diferită de cotidianul lor. Că au uitat de toate şi că, deşi era deja miezul nopţii şi a doua zi trebuiau să meargă la serviciu, nu le venea să plece. Le străluceau ochii senini şi bucuroşi. Erau strălucitori cu toţii. Si asta a fost o mare fericire pentru mine!

Au mai trecut zece ani din viaţa mea. Şi nu, n-am mai adunat poezii pe care să le public. Am adunat oarece articole scrise în ultimii doi ani pe blog, am adunat experienţe personale şi nepersonale, şi-am adunat-o şi pe Daria Gănescu cu care m-am întâlnit tot “întâmplător”, cu un an în urmă, deşi, ea venise şi la lansarea volumului întâi al acestei colecţii. Atunci, însă, nu fusese timpul potrivit să ne cunoaştem. Ne-am întâlnit la sala Dalles, la Kilipirim-A Noua Dimensiune. Venise, la invitaţia lui Gyuri, să participe la conferinţa noastră de-atunci. Ne-am privit în ochi, preţ de vreo trei secunde, apoi ne-am îmbrăţişat tare-tare. Asta a fost de-ajuns. Mai târziu, am tresărit citind pe blogul ei cuvântul “sacru”. Iată, ieşeau la lumină motive ce ne-adunaseră la un loc. Nu mă mai regăseam în vâltoarea şi incisivitatea pe care le vedeam la ea, dar nu puteam să nu le recunosc, la fel cum recunoşteam acea iubire profundă, până la os, ca o rană adâncă.

Dacă m-ar întreba cineva dacă sunt mulţumită de paginile pe care le-am adunat în Caietul Danielei, i-aş răspunde sincer că nu. Dac-ar urma întrebarea firească “şi-atunci de ce le tipăreşti”, i-aş răspunde aşa: ca să scap de ele. Aici nu mai e vorba de poezii, poate doar de o poezie. Aşa cum îmi spunea Uca Maria Iov cândva, să nu mă pierd în predarea cursurilor de spiritualitate, să nu mă pierd la o catedră. Eventual, să le înalţ pe cea mai înaltă treaptă a expresiei, să le transform în poezie. Lumea este sătulă de manuale şi de legi. Prea sătulă de indicaţii şi informaţii. Chiar dacă nu înţelege cum şi-ar putea schimba viaţa, mai degrabă o poţi atinge şi o poţi ajuta să se înalţe prin artă. (Nu Uca, n-au trecut pe lânga mine cuvintele tale! După cum vezi!)

Dacă mă întrebaţi dacă îmi place Caietul Dariei, aici, da, singurul răspuns este da.

Şi dacă am conştientizat tentaţia instaurării regulilor şi a tradiţiilor, şi tot nu mă pot opune dorinţei de a face un spectacol şi din lansarea acestei cărţi, aşa cum am făcut şi din lansarea primului volum! Am selectat şi dramatizat textul, bineînţeles doar o bucăţică din această carte. Personajele îşi aşteaptă actorii. Încă nu ştiu unde vom desfăşura hologramele acestea ale noastre, dar ştiu că-mi doresc să se petreacă  pe 17 decembrie, că tot este Sf. Proroc Daniel!

Când voi şti, vă voi spune!

(o mărturisire de autor mai degrabă decât de editor!)