Dar-har

Împărtăşirea şi mărturisirea sunt vindecările trupului. Asta am simţit eu de ziua mea, în faţa mării, citind darul pe care mi l-a dăruit Mihai Cotea.

Să împărtăşeşti o trăire, să simţi ceea ce “altcineva” a experientizat  este (ziceam, cred, într-una din poeziile din Eternul exerciţiu) dumnezeu-unimea. Atunci nimic nu păstrează o distanţă-diferenţiere-separare, pentru că nimic altceva nu mai există, ci doar o strălucire-pace-iubire-nesfârşită-viaţă.  Şi acesta este un dar-har.

Să mărturiseşti, să transmiţi cuiva sau lumii întregi şi cerului şi universului şi dumnezeului… este celălalt dar-har.

Împreună, cele două daruri, eliberează, adică vindecă, nu doar mângâie. Şi se transformă în har.

Harul de a trăi-simţi, de a gândi-cu-sufletul, de a comunica-împărtăşi-mărturisi locuieşte o inimă curată, neatinsă de perversitatea răutăţilor lumii. E un har divin cu care eu cred că tu, Mihai, eşti binecuvântat.

Din locul adevărului, din punctul de lumină izvorâtor de viaţă, acolo, în faţa mării, cu toate darurile de iubire primite de la toate sufletele ce m-au înconjurat cu iubire-frumuseţe-graţie am mulţumit tuturor pentru tot!

Atunci au răsunat cristalele  memoriei amintindu-mi de o poezie mai nouă, care încheie prima parte din volumul “amintiri”:

Mărturisitu-m-am

şi-acum păsările sunt libere să zboare din ochii mei
până când iar curcubeu
un spirit
un om
din nou
un ou.

Şi, dragă Mihai, nu cred că este o coincidenţă că am selectat pentru a fi reproduse în volumul “amintiri”, în partea a treia a sa, intitulată “Poezii revizitate” aproape toate poeziile despre care ai scris în recenzia ta… în darul tău pentru ziua mea. Îţi mulţumesc!

Darul primit de la Mihai:

Cine e „ea”?

Multitudinea care e Una.

Recenzie de Mihai Cotea

“Deși volumul de debut al Danielei Marin, „ea”, și-a avut premiera în urmă cu aproape douăzeci de ani, am avut bucuria să-l citesc abia de curând. S-a întâmplat de parcă l-aș fi știut dintotdeauna. Poate și din cauză că Daniela Marin e o poetă care împarte și se împarte prin versurile sale. Prin trăiri, suferință, pulsare, cânt.

Am simțit cartea zbătându-mi-se în palmă ca o inimă care își cerea viața prin citire.

Spre deosebire de volumul de poezie „Eternul exercițiu”, tot al autoarei, despre care am scris recent, aceste versuri vin ca un preambul spre tot ceea ce deschide cartea antemenționată, dar din ipostază creatoare, feminină.

Fiecare poet exersează trăirea prin sine scriind poezie, așa ca Daniela, aici, prin punerea sufletului său în fața luminii tiparului.

„ea” e plină de enunțuri poetice, poate, uneori, „ea” e chiar unul dintre ele. Se îmbracă cu ele, la fel de bine cum își alege vestimentația singurătății în trăiri precum cele din poemul „Nu știu de ce tristețea mă-mbracă atât de frumos” sau atunci când „Fragii cu gust de noapte pe care-n dar mi i-ai dat s-au strivit într-o clipă sub bolta de singurătate”. Ea își poartă singurătatea cu atâta delicatețe, încât nu poți decât să o admiri. Singurătatea nu se atinge pentru că doare. Așa se naște femeia-una, una din ipostazele preluate în acest volum.

Cum ar fi putut să lipsească ea, femeia mamă? „Mi-e dor de mama/de zîmbetul și mîna ei, de sfaturile ei mi-e dor/ de certuri și de mîngîieri/ mi-e dor de glasul ei cîntînd/ de ironia zâmbetului blînd/ de ascuțișul ochilor săpînd în lumea dimprejurul meu”. Femeia care știe că e mamă, știe să rămână mamă, chiar și-atunci când lipsește, pentru că e – „Pe unde ești și cum îți e, mă-ntreb, femeie așteptînd în pragul porții de dragul tău, de dragul sorții/ce ne-a-ntîlnit pe drum aiurea”. Prin femeia-mamă devine, evident, femeia-completă.

Există poeme care n-au nevoie de titlu, ele curg în noi, prin noi, și-și găsesc denumirea înăuntru. Așa se nasc melodiile de suflet, așa există și poeme-cânt sau, uneori, un soi de lamentatio și incantare, în același timp, a celui ce e din iubire plămădit, în sineși de negăsit, pentru că ascunde. O incantare a clipelor cu oamenii din viața ei. Poemul meu preferat, din acest ciclu cu cântec, este „Spune-mi ceva”, strigătul spre cel ce nu aude, nu vede, nu simte, doar merge înainte : „Spune-mi că nu mă iubești. Că rîzi cu gura pîn-la urechi, că te tăvălești pe jos/ pe pământ mîlos/ unde-atîta-ți place. (…) că suflet nu ai/ca să-l dai la cai, caii tot să-l rumege/ gurile să spumege/ alergînd spre mine/ să mi-l scuipe-n vine”. Un dialog al surzilor purtat numai prin gesturi de revelare – „Freamăți și nici nu-mi spui că mă dorești. Ce să-nțeleg eu dacă tu îți păstrezi vorbele sub cămașă, îți ascunzi gesturile prin buzunare, în talpa pantofilor strivești tu firea”.

Cum se traduc resturile iubirii? Și despre asta putem vorbi în toate aceste tandemuri invocate-n vers. Când iubirea dă cu rest, unul din cei doi s-a împărțit inegal – „Se-așează pescărușii să mănînce resturile noastre pe plaja pe care nu am apucat să ne iubim”.

Ea merge și mai departe, ne duce și ne aduce până la imaginea ce pare că rostește a finalitate, imaginea distrugerii ființei… și nu se oprește. „Pleoscăie lacrimile mele pe podea precum ploaia strecurată prin acoperișul spart. Degeaba încerc să le șterg. Se fac una cu piatra rozalie, carnea mea crudă zăcîndă pe jos”. Se merge mai departe, căci nu mereu facem așa? Nu ni se spune să mergem mai departe? Să trecem peste? Ei bine, așa și „ea”. Și-așa ajungem la imaginea umbrei – „Umbra din tine în mine plutise cu greu/ și ce greu îmi e fără umbră”.

Poemele sînt scrise când cu alb, când cu negru, când pe alb, când pe negru, într-o ordine așezată prin gânduri care se arată plenar, și cu fotografii, din când în când, foto-poeme în sine, realizate de cel ce a fost Mihai Vasile. O capodoperă în coperți verzi, vii (verde e și culoarea mea preferată).

Am crezut în puterea ta din slăbiciunea-mi adunată, te-am aruncat de-un perete și de altul și-am murdărit varul cu urme de țînțari

Ea poate fi mamă, furibundă, fremătândă, iubitoare, purtătoare… de vieți nerostite, așa încât „să rămînă în urma mea misterul semințelor nerodite”. Atâta iubire poate crea, încât tot rămâne în urma-i un semn, măcar, pentru că tot ce s-a creat, rămâne. Trăim într-o scenă, viața e ca o scenă sau ca o cântare sau „Teatrul meu este un teatru mic, cu vreo sută de locuri. Actorilor nu le place pentru că sînt prea puțini spectatori, iar spectatorilor pentru că se joacă piese cu numai două personaje. Oglinzilor li se pare un supliciu, iar reflectoarelor un chin”.

Realitatea noastră, așa cum e, cu actori buni sau răi, personaje negative, pozitive și femei hulpave. Și așa deveni…  – „Am început să-nțeleg ce-mi lipsește. Iubiții mei toți îmi lipsesc. (…) De ce nu veniți, iubiții mei, să mă iubiți din nou cu toții deodată?”.

Tot acest du-te vino poetic al vieții noastre, toată zbaterea ei, a noastră, a călătorilor, comportă un singur rămășag. Singurătatea. Singura care e și rămâne. „Într-o asemenea stare de spirit/ imaginea valurilor mării îmi obsedează retina/ iar consistența mișcătoare a nisipului fierbinte/ îmi accelerează circulația periferică a gîndurilor (…) și merg pentru că știu că trebuie să mă întîlnesc cu mine/ undeva la un capăt al mării/ și merg!”.

Celor care simțiți, citiți!

Mulțumesc, Daniela!  ”

P.S. Nota: Volumul “ea” nu poate fi retipărit. De-aceea am ales să culeg câteva dintre poeziile cuprinse între coperţile sale pentru a fi semănate în volumul “amintiri”.