Ziua Internaţională a Poeziei #NichitaStănescu

2 comments

Poezia

Poezia este ochiul care plânge.
Ea este umărul care plânge,
ochiul umărului care plânge.
Ea este mâna care plânge,
ochiul mâinii care plânge.
Ea este ţapa care plânge,
ochiul călcâiului care plânge.
O voi, prieteni,
poezia nu este lacrimă
ea este însuşi plânsul,
plânsul unui ochi neinventat,
lacrima ochiului
celui care trebuie să fie frumos,
lacrima celui care trebuie să fie fericit.

Elegia a doua – Getica

lui Vasile Pârvan


În fiecare scorbură era aşezat un zeu.

Dacă se crăpa o piatră, repede era adus
şi pus acolo un zeu.

Era de ajuns să se rupă un pod,
ca să se aşeze în locul gol un zeu,

ori, pe şosele, s-apară un asfalt, o groapă,
ca să se aşeze în ea un zeu.


O, nu te tăia la mână sau la picior,
din greşeală sau dinadins.

De îndată vor pune în rană un zeu,
ca peste tot, ca pretutindeni,
vor aşeza acolo un zeu
ca să ne-nchinăm lui, pentru că el
apără tot ceea ce se desparte de sine.

Ai grijă, luptătorule, nu-ţi pierde

ochiul,
pentru că vor aduce şi-ţi vor aşeza

în orbită un zeu
şi el va sta acolo, împietrit, iar noi
ne vom mişca sufletele slăvindu-l…
Şi chiar şi tu îţi vei urni sufletul
slăvindu-l ca pe străini.

Gând 11

Eu cred că un om este ceea ce îşi aduce aminte despre sine însuşi. Bunăoară, eu mă consider pemine ceea ce îmi aduc aminte că sunt. De asta uneori oamenii sunt în aparenţă schimbători sau au umori diferite.
De fiecare dată îţi aduci aminte alte lucruri despre tine însuţi.

Măiastră

Am născut o pasăre azi-noapte
pe când întindeam privirea
de la unu până la şapte
contemplând nemărginirea.

Din privirea mea gravidă
ea şi-a scos clonţul lividă
şi-a zburat fâlf-fâlf departe
până dincolo de moarte.

Mi-am lungit privirea lungă
foarte ruptă, sângerândă,
foarte neagră, pururi blândă,
ocolindă şi plângândă.

Dreaptă, totuşi tremurândă…

A treia elegie

Contemplare, criză de timp şi iar contemplare

I. Contemplare
Dacă te trezeşti,
iată până unde se poate ajunge:

Deodată ochiul devine gol pe dinlăuntru
ca un tunel, privirea
se face una cu tine.

Iată până unde poate ajunge
privirea, dacă se trezeşte:

Deodată devine goală, aidoma
unei ţevi de plumb prin care
numai albastrul călătoreşte.

Iată până unde poate ajunge
albastrul treaz:

Deodată devine gol pe dinlăuntru
ca o arteră fără sânge
prin care peisajele curgătoare ale somnului
se văd.

II. Criză de timp
O, scurtă tristeţe, insectă verzuie,
voi, blânde ouă, locuind un miez de meteor
spart; şi de pălmile mele acoperite,
ca să renască un cu totul alt decor.

Camera se revarsă prin ferestre
şi eu nu o mai pot reţine în ochii deschişi.
Război de îngeri albaştri, cu lănci curentate,
mi se petrece-n irişi.

Mă amestec cu obiectele până la sânge,
ca să le opresc din pornire,
dar ele izbesc pervazurile şi curg mai departe
spre o altă orânduire.

O, scurtă tristeţe, rămâne
de jur împrejur o sferă de vid!
Stau în centrul ei şi unul câte unul
ochii din frunte, din tâmplă, din degete
mi se deschid.

III. Contemplare
Deodată aerul urlă…
Îşi scutură păsările în spinarea mea
şi ele mi se înfig în umeri, în şiră,
ocupă totul şi nu mai au unde sta.
În spinarea păsărilor mari
se-nfig celelalte.
Frânghii zbătătoare le târăsc,
acvatice plante.
Nici nu mai pot sta drept,
ci doborât, peste pietre fluorescente,
mă ţin cu braţele de stâlpul unui pod
arcuit peste ape inexistente.
Fluviu de păsări înfipte
cu pliscurile una-ntr-alta se agită,
din spinare mi se revarsă
spre o mare-ngheţată neînnegrită.
Fluviu de păsări murind,
pe care vor lansa bărci ascuţite
barbarii, migrând mereu spre ţinuturi
nordice şi nelocuite.

IV. Criză de timp
Ca şi cum s-ar sparge un mormânt
şi-ar curge pe fluviu
tot misterul lui…

Dar mai degrabă,
ea, privirea, ne ţine
la un capăt al ei fructificaţi.

Suge din noi cât poate
părând a ne-arăta
îngerii copacilor şi ai
celorlalte privelişti.

Copacii ne văd pe noi,
iar nu noi pe ei.

Ca şi cum s-ar sparge o frunză
şi-ar curge din ea
o gârlă de ochi verzi.

Suntem fructificaţi. Atârnăm
de capătul unei priviri
care ne suge.

V. Contemplare
Se arăta fulgerător o lume
mai repede chiar decât timpul literei A.
eu ştiam atât: că ea există,
deşi văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea.

Recădeam în starea de om
atât de iute, că mă loveam
de propriul meu trup, cu durere,
mirându-mă foarte că-l am.

Îmi lungeam sufletul într-o parte şi-ntr-alta,
ca să-mi umplu ţevile braţelor cu el.
La fel şi globul de peste umeri
şi celelalte-nfăţişări la fel.

Astfel mă încordam să-mi aduc aminte
lumea pe care-am înţeles-o fulgerător,
şi care m-a pedepsit zvărlindu-mă-n trupul
acesta, lent vorbitor.

Dar nu-mi puteam aminti nimic.
Doar atât – că am atins
pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde,
care, ştiindu-mă, m-au respins.

Gravitaţie a inimii mele,
toate-nţelesurile rechemându-le
mereu înapoi. Chiar şi pe tine,
rob al magneţilor, gândule.

2 comments on “Ziua Internaţională a Poeziei #NichitaStănescu”

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.