By Citind recentul articol al psihoterapeutului Alexandrina-Carmen Ene, mi-am amintit de această poezie:
Biciul peste suflet
Stăpânul zâmbea
sufletul se chircea
un melc se făcea
şi lumea-nchidea.
Firele din biciul brut
carnea sufletului crud
însemnau pe buze mut
peste chipul tot mai slut
strigătul de dor căzut
din trupul tot mai mărunt
până omul s-a făcut
doar un melc etern tăcut.
Melcii despre care vorbeşte Carmen s-au adunat cu melcul amintit de versurile mele. Stăpânul-timp-tendinţele sau modele lumii, graba şi nebăgarea de seamă doar pentru a fi în ceea ce pare a fi ritmul normal al experientizării vieţii, subiectiva experienţă conştientizată lăsând amprente peste tot, în corpul şi-n sufletul şi-n mintea bietului om-melc, toate acestea şi-ncă altele s-au răsucit în universul gândurilor mele. Dar iată cum începe articolul lui Carmen:
Când m-am apucat de scris eram încă sub impresia unei imagini. Era una dintre acele zile ploioase și, într-un moment în care rapsodia cerurilor a părut să-și ia un fel de repaus, am ieșit nițel prin împrejurimile cabinetului să-mi dezmorțesc picioarele.
Mergeam atent, cu pași mărunți. Priveam caldarâmul încercând să ocolesc un fel de măcel al zilelor de genul ăsta.
La fiecare zece pași se ițeau de pe ciment fragmente de melci striviți. De graba unor trecători și de imposibilitatea lor de a fi altfel decât mult prea lenți pentru a se feri de neatenția unora dintre noi.
M-am întrebat și cum o fi să fii melc și să nu-ți dai seama că te pui în pericol în felul ăsta. Să alegi direcția greșit și asta să te coste, poate, viața. Și, extrapolând, cât este vorba despre supraviețuire în graba noastră zilnică?
Când eram copilă obișnuiam să culeg melcii naufragiați în mijlocul trotuarului și să încerc să-i așez înapoi pe zonele cu verdeață. Acum știu și de ce aveam impulsul ăla și că încercam să-i salvez cu forța de un fel de soartă tragică.
Articolul integral aici: https://alexandrinacarmenene.ro/2021/06/05/ritm/
Worlds of Words 