By Marea asta mă doare. Îmi trezeşte dureri răspândite prin corpul bătătorit de soare. Marea asta fără de valuri e rece şi mult prea sărată. E-o mare înconjurată. Vapoarele mărginesc orizontul. Probabil acolo se-adună şi pescăruşii lăsând plaja şi oamenii în grija stolurilor de porumbei.
Nu vreau să fotografiez vapoare. 
Îmi limitez perspectiva la cer şi la mare. 
Caut stânci. Pietre sunt peste tot. Găsesc chiar şi valuri şi-o stare de reconectare.
Îmi doresc să împărtăşesc… bucuria asta întotdeauna are nevoie de parteneri. Poate că n-are loc doar în mine. Sau poate doar aşa m-am obişnuit. Obişnuinţa trebuie lăsată în urmă.
Nu şi învăţăturile adunate din experienţele trecute. Dar chiar şi acestea trebuie revăzute dintr-o perspectivă nouă. Ştiinţa ne dovedeşte de sute de ani că orice teorie, orice lege se poate schimba… după cum se mai dezveleşte gândirea omului de câte-un voal… ori un val…
E altă lumină aici. Amprenta unei cetăţi coboară din vârful colinei mărginite de un amfiteatru mărginit, cu margini de cer şi de mare.
La sfârşit, un artist îmi aminteşte de “ţărână”, de praful de stele şi boabele de nisip, de revelaţia apelor despărţite, îmi aminteşte ceea ce trebuia să-mi amintesc.
Dorul de întoarcere acasă… în fiecare celulă, în fiecare bob de nisip ce-ascultă sunetul mării în fiecare clipă, necunoscută clipă, o trăire ca o aşteptare de clipe, atât de aproape, şi-atât de departe de marea conştiinţei, de-acasă.
“Te iubeam precum marea. Te-ai lăsat vreodată mării? Să te topeşti în ea, să nu mai fii tu, să fii ea. Bobul de nisip ce eram se topise în mare. Şi marea se îmbogăţise cu un bob.” (Eternul Spectator)
Worlds of Words 