Amintiri – gata!

A trecut multă vreme de când plănuisem apariţia acestui volum. Cred că era 2014 când am realizat că trecuseră 10 ani de când publicasem volumul de versuri Eternul exerciţiu. Dar atunci, în 2014, graţie întâlnirii cu Daria Gănescu, o altă carte a vrut să se nască: NOI în secolul 21, Volumul 2. O parte din textele Dariei Gănescu şi ale mele au ajuns să construiască un spectacol de teatru, Eternul Spectator. Şi uite-aşa, după primul scenariu de teatru, scris după mai bine de 20 ani de absenţă, s-a redeschis acest iubit robinet şi a curs şi a doua piesă de teatru: 4×4 personaje, la numai câteva luni după Eternul Spectator. Au urmat Mes şi Revelion cu Dumnezeu, piese care au avut şansa să se joace. Dar tot au mai rămas la sertar câteva proiecte de teatru.

Mă uit în urmă şi înţeleg că anul 2015 a fost dedicat teatrului. “Poezia” alesese să se manifeste altfel, şi eu nu aveam nimic împotrivă, ba chiar era o bucurie extinsă mult dincolo de graniţele personale. Ce este necesar să se vadă, apare şi prinde viaţă. Ce nu…

Şi totuşi, 2015 trăgea de mine cumva, de parcă trebuia să tipăresc cuvinte, să le trimit în lume, precum bărcuţele de hârtie pe care, copil fiind, visam să le văd plutind pe lacul din Parcul Libertăţii – aşa se numea în vremea aceea Parcul Carol, şi mie îmi plăcea cuvântul acesta, “Libertăţii”. Suna măreţ, suna a flăcără olimpică, ceva ce urmărisem cu fascinaţie pe ecranul televizorului care reda o lume ciudată, în alb şi negru (şi nu doar pentru că era un Tem6), minunându-mă cum de nu se stingea flacăra, deşi sportivul care o ţinea strâns, cu atâta mândrie, nu mergea, ci alerga. Bineînţeles, a trebuit să verific dacă se-ntâmpla la fel şi cu un băţ de chibrit, dacă focul rămâne mereu aprins doar dacă alergi. Ar fi fost ceva! M-a prins mama pe când ieşeam alergând din mica bucătărie şi mi-a reamintit că nu aveam voie să mă joc cu chibriturile. Mai târziu, aveam să văd pe acelaşi ecran ştiri despre alte focuri, despre uciderea atleţilor israelieni, despre… Multe feţe ale focului aici, pe Pământ.

Dar să mă-ntorc, totuşi, la cartea pe care am publicat-o, surprinzător, în luna noiembrie 2015. Suprinzător pentru că în 1999 mă hotărâsem că dacă va fi să mai public vreodată vreun volum de versuri, luna apariţiei va fi aprilie sau decembrie. Povestiri de pe Pământ nu era o carte de versuri, deşi conţine şi câteva poezii. Asta trebuie să fi fost excepţia. Dar încă de atunci răsărise tema viitorului volum de versuri: amintiri. Şi asta pentru că totul îmi părea o amintire. Îmi aminteam că trăirile nu pot fi surprinse nici măcar prin fotografiere, că structura gândirii se bazează pe înlănţuirea informaţiilor trecute deja, măcar şi cu o milisecundă de momentul prezent. Ce trăiam, privind cerul sau un om, devenea o amintire în momentul scrierii. Scrierea-descrierea, nu erau decât nişte amintiri alterate de trecerea celei mai mici unităţi de timp în spaţiul mişcător al vieţii.

De pildă, am văzut lucrând şi am surprins fotografic un artist al nisipului. Opera sa – o femeie întinsă pe plajă. Nu era un artist, spunea dumnealui. Mai făcea câte una alta şi din lemn, dar pentru casă, pentru prieteni. Era doar un hobby. Eu, însă, am rezonat profund cu lucrarea sa. Şi pentru că nu o puteam cumpăra, nu o puteam lua acasă, i-am cerut permisiunea să o fotografiez. A zâmbit surprins de rugămintea mea. “Desigur! Nu e a mea. Este a plajei.” Aşa s-a născut poezia Am să mă-ntind şi-am să aştept să fiu iubită. Nu chiar atunci, ci multe zile mai târziu. O amintire.

Sunt, în acest volum, poezii scrise şi în anii aceia, 2014-2015. Oricum, s-a făcut şi desfăcut, s-a sfărâmat şi readunat cărticica asta de mai multe ori. Pe măsură ce clipele deveneau trecut, la fel se-ntâmpla şi pentru unele poeme lepădate dintre copertele volumului. Probabil că aş mai fi tot scos dacă nu m-aş fi hotărât să scap de ele de tot, să închei odată viermuiala asta, să ies din acest cocon de… neînţeles. Să “let go”! Aşa că, le-am publicat, gata! Şi nu în aprilie, nu în decembrie… în iulie, luna lui cuptor-cel plouat în 2018! (O fi fost nevoie să se mai şi cureţe, cuptorul ăsta.)

Ceea ce se adunase anul trecut sub titlul “amintiri”, am trimis poetei Alice Valeria Micu şi poetului Liviu Antonesei, să-mi spună o părere, să-mi scrie câteva “rânduri despre”. Şi mi-au scris, dragii. Frumoase şi onorante rânduri. Le mulţumesc foarte mult, din nou.

Anul acesta, i-am trimis şi lui Carmen Alexandrina Ene ceea ce devenise, între timp, volumul “amintiri”, iar ea mi-a trimis multe rânduri care m-au emoţionat. Mulţumesc, Carmen! Şi aştept să-ţi citesc poezia şi în cuvinte, nu doar s-o văd în picturile tale frumoase. (Nu a rămas acelaşi volum nici după ce ţi l-am trimis ţie. 😉 )

Cu sufletul, mulţumesc tuturor!

Şi lui Zully Mustafa, şi Irinei Maria Gănescu, şi Monicăi Manolache, şi Mihaelei Tolan… fiecăreia ii mulţumesc pentru câte ceva şi pentru tot.

Ah, da! Şi Vieţii. 🙂

Am ales câteva paragrafe din ceea ce mi-a fost scris (restul se poate citi în carte) şi am pus la un loc câteva dintre poeziile ilustrate – le puteţi citi în clipurile video de mai jos.

Un răsfăţ al zborului – Alice Valeria Micu:

Deşi intitulat extrem de simplu „Amintiri”, volumul Danielei Marin este mai mult decât o colecţie de  rememorări  afective ale trecutului, puse sub semnul poeziei, aşadar al transformărilor succesive. În fapt, Daniela Marin recompune fragmentar nişte răspunsuri, aşa cum facem cu toţii atunci când credem că ne amintim o secvenţă, o persoană, o stare, însă nu facem altceva decât să evocăm senzaţia pe care am avut-o atunci, alterată de toate evenimentele ulterioare.

„De ce tot zbor?” este titlul grupajului iniţial şi primul reflex este acela de a privi textul sub semnul unei imagini poetice supraexpuse, aşadar greu de adus în actualitate cu valenţe inedite. Profund metaforică, poezia Danielei Marin stă în zodia liricii de dragoste, cu un patetism de care nu se sfieşte, ci îl exhibă, dar nu ca o autoexorcizare, ci mai degrabă într-un act pacifist de împăcare cu sine, de acceptare a tuturor rănilor cu care se iese dintr-o iubire.

O poetă a memoriei în stare acută – Liviu Antonesei:

Daniela Marin este o poetă foarte bună – sensibilă şi cu un excelent simţ al articulării lirice –, dar este şi una exagerat de discretă. Din fericire, ca autoare de teatru şi de spectacole de teatru, dar asta numai prin firea lucrurilor, nu prin cea proprie, trebuie să se şi lupte uneori cu discreţia aceasta şi, ca efect secund, asta o poate ajuta şi pe poetă.

…

În fapt, cum am descoperit acum vreo patruzeci de ani – şi nu am găsit pînă acum argumente contrare –, prin raportarea la timp, care este o dimensiune esenţială a vieţilor noastre, dacă nu cumva este viaţa însăşi, există trei feluri de poeţi, trei naturi lirice, dacă dorim să sune mai preţios. Sînt poeţii care par fixaţi în prezent, iar poezia lor se manifestă ca numire, unii fiind veritabili logotheţi. Alţii au privirile aţintite spre viitor, iar poezia lor este invocaţie, nu de puţine ori profeţie. În sfîrşit, există poeţii, sensibili şi adesea melancolici ai trecutului, poezia acestora fiind evocare. În cazul lor, memoria, involuntară şi afectivă de bună seamă, pentru că despre poezie este vorba aici, nu despre memorialistică, funcţionează ca motor liric, proton kinoun/ kineoun akineton esenţial. Nu am dubii că o astfel de poetă este Daniela Marin – şi nu doar în acest volum, ci în toate volumele pe care i le-am citit. De altfel, pe lîngă poeziile inedite din carte – ciclul inaugural, De ce tot zbor? – autoarea include, în final, şi mai multe poeme din volumul din 1999, „revizitate” cum spune ea, volumul Ea. În ce priveşte continuitatea de viziune în privinţa raportării la timp nu sînt dubii şi nici nu cred că aceasta ar fi efectul „revizitării”. O să-mi reproşaţi că autoarea frecventează şi celelalte dimensiuni ale temporalităţii şi o să vă dau dreptate! Dar eu vorbesc despre dominante. Şi, în al doilea rînd, fac precizarea că raportarea cu pricina se face tot din trecutul privilegiat.

…

De ce tot zbor?,  se întreabă Daniela Marin în primul ciclu al volumului. Există un răspuns complicat şi nu am puterea să-l formulez, dar există şi un răspuns scurt, clar, limpede, direct – pentru că, pentru cel care s-a obişnuit cu zborul, cel mai greu lucru este să nu zboare! Iar eu, cititorul, promit să urmăresc zborul acesta mai departe, să-i aştept semnele sale scrise. Şi asta oricît ar încerca să şi le ascundă!

15 August 2017, în Iaşi

Şi versurile-Amintiri sunt zborul prin care ne putem izbăvi iubirea de uitare – Alexandrina-Carmen Ene:

Deşi ar putea părea o delimitare artificială, există texte de care te apropii mai degrabă cu inima şi texte de care te apropii mai curând cu mintea. Versurile din prezentul volum stimulează o lectură din centrul fiinţei care recunoaşte emoţiile stârnite de clipa în doi. Doi care simt să fie unul, deşi nu ştiu cum să devină iubire fără de anularea oricărei forme de individualitate.

Tentaţia de a întrezări chipul autoarei printre rânduri este un exerciţiu care la nivel de artă se poate dovedi nu numai reducţionist, dar şi periculos. Artistul este mai mult decât biografia sa, deşi paradoxul este că există un text latent al biografiei în orice creaţie literară. Prin urmare, exerciţiul de interpretare din paragrafele următoare ignoră divanul, dar în acelaşi timp se doreşte a fi şi un fel de transcriere brută a unor impresii, cât mai nepervertite de insistenţa asupra analizei. Să las însă peregrinările pe tărâmurile versurilor de iubire sau de ne-iubire să-şi aştearnă ecourile în şi prin cuvinte despre… Amintiri… ale chipurilor pe care iubirea le-a schimbat de-a lungul experienţelor de a fi doi, una/unul, din nou doi…

…

La nivel stilistic, versurile recurg la asocieri inedite de imagini, iar metaforele au sevă şi trup, parcă ţipă esenţa trăirilor prin porii silabelor care le alcătuiesc, pentru ca apoi să zboare spre inimile care se pot deschide să le primească. Transpun viul unei experienţe care se retrasează prin rememorare pentru a exorciza zilele de orice ispită a lipsei de sens. Revizitarea tematică a iubirii, timpului, zborului, căderii, naturii trăite osmotic, asigură liricului doza de nemurire pe care cuplul real nu şi-o poate asigura.

Spre o lectură cu sensuri nebănuite,

Alexandrina-Carmen Ene

La un moment dat, săptămâna viitoare, cartea se va putea comanda pe site-ul editurii. Acum nu mai sunt decât 3 exemplare pentru că pe restul le-am dăruit prietenilor apropiaţi. ❤

http://www.edituracarteadaath.ro

Număr pagini: 108

Format carte: 19x19cm

Un preţ pe măsura costurilor de tipar: 30.00 lei.