comunicarea

Comunicarea directă cu publicul, reacţiile publicului participant la o lansare de carte sunt aproape absente în lansările online. E-adevărat, vedem tot felul de imagini grafice zâmbitoare sau aplaudatoare şi putem citi comentarii în platformele pe care le folosim pentru organizarea acestor evenimente, dar, de regulă, parcurgem comentariile după ce se încheie transmisiunea lansării. A simţi energia publicului, a fi parte din acea aulă ceremonială şi a-i experientiza măreţia e foarte dificil în condiţiile online-ului.

Oricât ar evita să-şi recunoască această nevoie, dar omul trăitor în dualismul electromagnetic planetar o are, are nevoie să-şi împărtăşească bucuria. Altfel, îi poate părea măruntă, egoistă, se poate simţi singur într-un pustiu al indiferenţei. Un sentiment vecin cu inutilitatea se poate înfiripa şi astfel devine posibilă frângerea aripilor dorinţei de a mai scrie sau de a mai scrie pentru a publica.

Există o diferenţă pe care nu mulţi dintre cei care vor să scrie şi scriu o sesizează. Sunt multe motive pentru care scriem, unele de-a dreptul şi strict terapeutice. Spre deosebire de situaţia în care scrisul este o pasiune, de regulă însoţită de talent, atunci când arzi în dorinţa de a scrie, când priveşti totul cu ochiul atent al scriitorului, când nimic din tot ceea ce se petrece în jurul tău nu este neinteresant, se observă o tendinţă în creştere a dorinţei de a scrie pentru a fi cunoscut sau a-ţi dezvolta afacerea. Poveşti de viaţă, memorii, jurnale, orice formulă potrivită pentru a împlini o altă nevoie ce tinde să exacerbeze şi anume aceea de a fi observat, citit şi apreciat. O nevoie de a lăsa în urma ta ceva, o dovadă că ai existat, că povestea vieţii tale rămâne înscrisă, deci, uitarea nu va mai fi o posibilitate.

Mă gândesc, într-un reflex comparativ natural, la oamenii din alte epoci, la scrierea şi desenarea pe pereţii peşterilor în care locuiau. Poate şi ei trăiau aceeaşi stare, poate se gândeau la viitorul în care persoana lor nu ar mai exista. Şi, fără să-mi pot anula dorinţa de a împărtăşi acest cuvânt englezesc, oblivion, îmi amintesc, tot din reflex, de spectacolul Mes şi de interpretarea excepţionalei violoniste Lucia Micarelli a lucrării lui Astor Piazzolla intitulată chiar aşa: Oblivion.

Cred că dacă ar fi posibilă combinarea creaţiei lui Piazzolla cu cea a lui Antonio Vitali, Chaconna pentru vioară şi orchestră, plângerea aceasta nevăzută a omului, a cărei cauză este teama de dispariţie, de pierdere într-un neant al nefiinţei, ar putea deveni un apogeu.

Iată, mi-am exprimat o părere. Aşa îmi pare mie. Câţi alţi oameni ar rezona cu părerea mea? Nu am de unde şti. Dar o pot lansa în spaţiu şi astfel devine posibil să aflu dacă îşi găseşte sau nu pereche. Aşa se întâmplă şi cu scrierile, literare sau neliterare. Sunt lansate într-un spaţiu în care plutesc până când, adunând din ce în ce mai multe lecturări-recunoaşteri-rezonanţe, devin mai grele şi se înşurubează adânc în memoria colectivă. Dincolo de frumos şi urât, bun sau ne-bun, ce hrănim, aceea creşte odată cu cantitatea ce predomină calitatea.

Pornisem să scriu cu totul altceva, un articol mult mai simplu despre cum am creat o categorie în site-ul editurii pentru acei tineri scriitori contemporani lansaţi anul trecut şi pentru aceia care li se vor aduna. Categoria se numeşte Cartea cu dedicaţie. Destul de dificil, logistic vorbind, şi costisitor pentru editură, dar îmi spun că merită să văd bucuria şi entuziasmul pe chipurile lor atunci când vor primi o asemenea solicitare. Îmi şi imaginez cum vor gândi mult înainte de a scrie dedicaţia pentru o persoană pe care nu o cunosc, cum vor încerca să-şi imagineze persoana din spatele unui nume astfel încât să găsească cele mai potrivite cuvinte. Dar ştiu că genul acela de emoţie poate fi hrană pentru viitorul scrierilor lor.

Mă gândesc la Teodora şi Antonia Isdrailă, cele foarte tinere autoare a căror lansare a avut loc în urmă cu două săptămâni, la Mihai Cotea, tânăr şi dumnealui, nu-i vorbă, dar cu mai multă experienţă.   

Şi da, pentru că sunt încă în viaţă, am inclus în această categorie şi cărţile mele, urmând să transmit această propunere altor doi autori români în viaţă, publicaţi de Editura Cartea Daath.

Iar cealaltă informaţie pe care voiam s-o aduc în faţa ochilor voştri era cea despre Atelierul de scriere literară. Sau scriere creativă, ca să cuprindă o arie mai largă. Am gândit acest atelier în două module: Începutul şi Dezvoltarea. Un al treilea modul ar fi deja munca unui editor. Prima serie a Modulului I începe în 30 ianuarie. Sunt patru sesiuni în acest modul şi, deşi am lăsat opţiunea înscrierii individuale pentru fiecare sesiune în parte, nu garantez că voi reveni cu aceleaşi exerciţii în fiecare dintre cele patru sesiuni. Avantaj celor care aleg “abonamentul”. 🙂 Aşa am simţit, citind mai multe materiale trimise editurii, citind postările foarte tinerilor doritori de a scrie şi publica o carte, am simţit că pot ajuta. De aceea şi preţul este unul foarte mic, un simbol, o recunoaştere a legăturii dintre a oferi şi a primi. Exerciţiile concepute a dezvolta inteligenţa creativă şi exprimarea prin cuvânt, vor ridica şi problemele clasice: scriitor sau copiator, inspiraţie sau furtul de idei, observarea memelor, a sintagmelor dobândite şi eliminarea lor, talent-autenticitate şi meşteşugărie.

Am stabilit durata atelierului la 90 de minute fără pauză şi numărul participanţilor la maximum 12. E posibil să constat că va fi nevoie să prelungesc durata la două ore, dar, până nu voi trăi experienţa din 30 ianuarie, nu voi putea şti cu adevărat.

Atelierul de scriere literară este deschis tuturor vârstelor, genurilor abordate şi nivelurilor de experienţă, având o singură limită: vârsta minimă de 12 ani.  

Acestea am vrut a le comunica azi, 22 ianuarie 2021,

Daniela Marin