mini-interviul de azi cu Alexandrina Carmen Ene

Ideea aceasta cu mini-interviul de azi a venit pe neaşteptate. Am pornit s-o înţeleg, să-i înţeleg sensul şi nu ştiu nici acum, după a cincea ediţie, dacă e un simbol al recunoştinţei pentru colaboratorii de până acum, o dorinţă de a promova autorii români care nu vocalizează suficient de vulgar şi strident pe toate reţelele de socializare astfel încât să fie observaţi, o dorinţă de a pune în evidenţă graficienii, ilustratorii, desenatorii fără de care o carte ar arăta ca un snop de hărtii imprimate.

Bineînţeles că toate acestea aveau să se desfăşoare firesc, fără pregătiri, fără tăieturi, aşa cum este viaţa, aşa cum aveam să fim fiecare în clipele interacţiunii noastre. Mai sus, mai jos, mai odihniţi, mai obosiţi… în câmpul-context al mini-interviurilor ne-am înfăţişat exact aşa cum eram atunci şi ne-am rostit adevărul firesc şi simplu, fără efort. Autentic.

Am purtat o conversaţie plină, da, plină, oricât de neaşteptată vi s-ar părea alăturarea cuvintelor, dar cu Alexandrina Carmen Ene, psiholog, artist şi filolog, am vorbit despre creaţie şi manifestarea prin creaţie, despre momentul fantastic  al observării unei stări pentru ca, ulterior, din increat şi fără formă, fără cuvânt, lumina conştiinţei să proiecteze pe pânză culorile şi formele născute din observator. Din această intersectare a observării cu naşterea voinţei de a o exprima prin pictură, Carmen devine un creuzet în care alchimistul secret îşi amestecă tainicele ingrediente ale creaţiei.

Am vorbit despre această absorbţie şi retransmitere a universului de-o clipă prezent pe chipul unui om şi despre subtila interacţiune şi deplină comunicare dintre observator şi obiectul observaţiei sale. Din neştiutele procese ale zămislirii unui tablou, am mai aflat un strop, şi încă un strop despre sensurile şi simbolurile adăugate din chiar tolba plină de cunoştinţe a psihologului şi psihoterapeutului, pentru că Alexandrina Carmen Ene a studiat bine şi mult psihologia, trecând printr-un master şi un doctorat.

Am vorbit despre cunoaşterea de sine şi despre cum se ajunge la negarea de sine, mai ales atunci când, în lipsa autorizării pe care o aşteaptă din partea părinţilor, copilul tinde să renunţe la orice i-ar supăra pe ei, astfel începând procesul îndelungat (uneori de-o viaţă) al negării şi al ciuntirii potenţialului personal şi încrederii în sine. Astfel se dezintegrează sau, în cazuri fericite, se disipă toate acele valenţe, abilităţi şi talente pe care copilul le arată încă din primii ani, urmând apoi să caute să-şi înţeleagă nefericirea. În cazurile fericite, urmează să-şi regăsească valenţele pierdute şi să le integreze în structura vieţii sale de adult.

Am vorbit şi despre colaborarea noastră din anul 2013, volumul de versuri semnate de Ioan Gyuri Pascu – „Purtătorul de cuvinte” – devenind şi primul album de picturi ale lui Carmen. De la copertă, până la fiecare din paginile ilustrate cu un tablou al său, Carmen locuieşte frumos această carte şi, m-am bucurat tare mult să aud că de-atunci s-au schimbat unele lucruri şi a dobândit mai multă încredere în pictura sa.  

Şi despre altele vom mai fi vorbit, iar voi le puteţi afla direct de-aici: