Durerea din ochi

Durerea din ochi

Mă doare ochiul cu care n-am văzut drept

moartea ce-şi rânjea degetele printre dungile timpului nostru,

al nostru, nu al mamei,

hieroglife zgâriate pe o retină împărtăşită.

Mă doare ochiul de azi dimineaţă, drept

este că aşteptam să primesc azi versurile tale de demult

de care nici nu mi-ai spus, niciodată nu mi-ai mai spus nimic,

nu ştiu de ce, de când, de unde s-a rupt podul de scântece dintre noi.

N-am auzit ori prea tare m-o fi durut zgomotul ruperii

de-am rupt cu totul toate firele ce aminteau de noi.

Mă doare ochiul care nu te-a mai văzut drept,

nici scrisorile nu ţi-a mai citit demult, de când s-a rupt pe sine de sine

de când s-a ambalat în cutii, într-unele felii,

s-a dat, s-a împărţit, să-i fie pe lumea cealaltă.

“Tu să scrii şi să exişti! Să fii sus, capră ce eşti! capră! capră! capră neagră! … Tot voi vedea glezna cum tremură, tot voi vedea gîtul cum se întinde să primească tandreţea, dar ce diademă vei avea pe frunte!”

Aşa-mi scriai de departe,  demult, dinamită cu cerneală invizibilă strecurând printre rânduri.

Tu vedeai totul, de-atunci, de când ochiul meu tânăr nu vedea decât moartea.

Şi-acum, de dincolo de moarte,  îmi şopteşti discret în imagini de vis.

“Şi după ce te-ai hotărît să trăieşti – aşa cum poţi şi tu ştii că poţi să trăieşti – să ne privim în ochi.”

Mă doare dreptul ochiului de-a nu privi albastrul ochiului tău stâng.

Poem din volumul “amintiri”, Daniela Marin

Sursa imagine: http://irrisor-immortalis.deviantart.com/art/Eye-of-the-sea-372380479