De Privit-am lacul
(un chip cioplit al mării)
de dor
să nu cumva să mor
pe-uscatul ăsta înrobit
de forţa nucleară.
(Mă joc, dar nu mă joc.)
Tu ştii, cuvintele-s rotunde
ca mingile de tenis aruncate-n runde
peste fileul larg al toamnei blânde
de invizibile rachete
uitate-acolo, într-o vară
ce n-a mai fost să fie iară.
Privesc întregul clipelor jucate
etichetate,
împachetate-n verde surd de sălcii mute
timid alunecând peste oglinda unui gând
ca într-un vals împiedicat de-un dâmb
absurd
ivit dintre cuvinte.
Privesc baletul sălciilor de azi
mai trist ca ieri,
ca timpul ce ne-aşteaptă-n fiecare zi
să-i câştigăm eliberarea
călcând peste covorul galben,
în sunet spart de frunze moarte
sub ramurile falnicilor tei
ce nu ne mai suportă-nsingurarea.
©Daniela Marin, Anotimpurile cuvintelor (2024)
Şi varianta iniţială, publicată în 27 august 2018:
Baletul sălciilor de azi mai trist ca ieri,
ca timpul ce ne-aşteaptă-n fiecare zi să-i câştigăm eliberarea
călcând peste covorul galben, în sunet spart de frunze moarte
sub ramurile falnicilor tei ce nu ne mai suportă-nsingurarea.
Nu ne privim în ochi, nu ne dorim,
ne trecem printre spaţii sub ochii noştri-alunecând în moarte,
pe lângă soarele arzând pe valuri de mătase,
în vântul tot mereu îndrăgostit ce mângâie răcoarea
ce-o aşteptăm înfriguraţi de-atâtea clipe arse.
Baletul sălciilor de azi îmi bântuie-nserarea.
De le-aş putea vedea acum, sub luna încă plină,
zâmbi-voi oare către zări ce mă aşteaptă-n tihnă?
27 August 2018, Bucuresti,
Worlds of Words 