Undiţa lui Tudorel

Zilele trecute priveam două undiţe sprijinite de malul betonat al Dunării. Tocmai ce se-ndepărtau norii cei grei, de parcă de pe memoria mea se-mprăştiau, într-un apus obosit de drum, când mi-am amintit de-o povestire.

Undiţa lui Tudorel

 “Cum trece timpul, domnule!  Nu pot să cred că deja s-au dus cinci luni şi din anul ăsta!” exclamă Tudorel stingând ţigara cu grijă, printre firele de iarbă, pasămite pământul dintre fire n-ar suferi.

Îşi îndreptă spatele şi de-abia atunci îşi dădu seama că vorbise cu voce tare. Gura lui chiar se deschisese şi rostise singură gândul. Cum de s-a trezit vorbind aşa, de unul singur? “Adică, da, bună vorbă, şi asta. Vorbeşte gura fără tine. Na, uite că e adevărată. Ce-o fi făcut gândul meu de-a forţat gura să vorbească? Şi cum? Adică cine controlează vorbitu’, pân’ la urmă? Nu eu? Nu mintea şi voinţa mea de-a vorbi? Ăsta care gândeşte acum, vocea asta cu care gândesc eu în capul meu, doar pentru mine, e sau nu e aceeaşi? … Na, c-am trăit atâţia ani şi de-abia acum mă-ntreb: cine gândeşte în capu’meu, cine vorbeşte?…

Hmm! Da’ nici nu-i o întrebare uşoară! Aici e mult de gândit. Sau de vorbit? Ce naiba? Eu îmi aud gândurile!… Da’ ca s-auzi, înseamnă că… ah, deci gândurile au sunet! Măi, să fie! Păi dacă gândurile scot sunete, au vocea lor, vocea asta, care iese din gură, e alta? Şi dacă-mi cântă gândurile-n cap, eu când mă relaxez? Că doar de-aia am venit la pescuit, să mă relaxez, să nu mai aud de probleme şi iar probleme, să nu mă mai gândesc la ele! Să aud păsările, broaştele şi gângăniile, s-aud peştii cum sar… Uite-ai naibii cum sar şi se joacă acolo! … Ia veniţi la tata, hai, mai încoa! … Măi să fie!

Dar dacă peştii nu vin pentru că mă aud gândind? Dacă ăştia aud gândurile mele şi degeaba stau eu nemişcat, să nu fac zgomot…  Să ştii c-aşa o fi, c-am văzut un reportaj la televizor despre delfini.  Măi, ce inteligenţi sunt ăia, Doamne! Mare minunea ta! Auzi tu, să vină ei dacă sunt strigaţi pe nume! I-au luat cercetătorii ăia pe rând, le-au băgat un cip în aripioară şi le-au pus nume. Le-au repetat de vreo trei ori numele şi după aia, când îi striga pe nume, ieşea la suprafaţă şi venea către mal fix delfinul botezat cu numele ăla, delfinu’ pe care-l strigau. Cum să ştie ăştia să-nţeleagă vorbele oamenilor?… De fapt, spuneau ăia de făcuseră reportaju’ că delfinii-nţeleg şi recunosc după frecvenţe. Frecvenţele literelor rostite?… Da’ , or fi-ncercat să-i strige doar în gând? Na, uite, că poate asta nu le-o fi trecut prin cap. Sau le-o fi trecut. Măi Tudorele, ce te crezi tu mai deştept decât oamenii de ştiinţă?…

Da’ totuşi, dacă vocea asta a gândurilor are şi ea frecvenţele ei, înseamnă că le emite, ca o antenă. Şi-atunci… şi-atunci… adică capul nostru e o antenă… Hai că prind posturi străine! Mai bine tac. Adică… nici nu vorbeam, cum să tac dacă nu vorbeam?… Să tac cu gândurile. Taci odată! “

–          Bine, tac!

Lui Tudorel îi scăpă undiţa din mâna care se lipi direct de piept, în dreptul inimii. Spaima îi cuprinse corpul  şi simţi cum picioarele i se înmoaie, cum îi se face pielea când rece, când caldă. Inspiră adânc, bătându-se cu palma peste piept, ca şi când ar fi vrut să-şi pună inima la loc sau s-o trezească. După câteva respiraţii simţi că s-a mai liniştit. Îşi frecă picioarele cu palmele-i transpirate şi reci, ba chiar se plezni peste pulpe să vadă dacă simte, şi de-abia după ce-şi verifică astfel corpul, îndrăzni să se uite în jur. De fapt, ştia că se uita degeaba. Îi fusese clar că cine vorbise nu era altă persoană, nu era cineva din afara corpului lui. Dar nici nu mai îndrăznea să se gândească. Mai bine-şi strângea catrafusele şi pleca de-acolo.

Îşi strânse undiţele cu grijă, aranjă totul la locul lui “şi uite că dacă fac treaba asta, nu mai gândesc, nu mai aud gânduri, voci… dacă sunt atent la ceea ce fac cu mâinile, la undiţe, la cutie, nu mai aud…  Ba tocmai ce aud acum! Din nou! Vorbesc eu cu mine şi mă aud. Dar mai devreme, când doar strângeam undiţele, mâinile mele ştiau ce să facă şi nu le trebuia gând. N-aveau nevoie să le spună gândul ăsta… vocea asta ce să facă. Ce naiba e cu vocea asta? Da’ cealaltă… Aia era puţin diferită. Da’ ştiu că tot eu eram. Puţin altfel, dar tot eu!… Şi ce putere se simţea în vocea aia!… Doamne, ce m-am speriat! … Doamne, te rog ajută-mă să nu păţesc ceva, să nu-mi pierd minţile. Nu mă lăsa Doamne, că mai am încă să-mi ajut copiii, nu mă lăsa, te rog! Tatăl Nostru carele eşti în ceruri! Facă-se voia Ta, vie împărăţia ta, în ceruri şi pe pământ…  nu, nu e aşa. Ia uite, că nu mai ştiu nici rugăciunea! Şi alta nici nu ştiu. Dac-am uitat-o şi pe-asta… Doamne, te rog, fie-ţi milă, iartă-mă că sunt păcătos, că nu mai ştiu nici Tatăl Nostru, dar am ştiut, să ştii, eu ştiam rugăciunea asta, ba chiar am mai spus-o şi înainte de culcare, nu-n fiecare seară, recunosc … şi de câte ori îmi spunea Florica să mai spun… când mi se făcea rău de deochi, îmi zicea şi ea, ziceam şi eu… Trebuie să ştii asta, că Tu le ştii pe toate. Iartă-mă Doamne, te rog! Pentru tot ce-am greşit, pentru ce ştiu şi ce nu ştiu, cu gândul, cu fapta… N-o să mai vin la pescuit dacă asta e greşeala, adică ştiam că nu e voie, că e luna mai, că peştii depun icrele în luna mai, dar crapu’ nu depune acum. Şi balta asta e mare şi-ngrijită. Nu ştiam, nu m-am gândit! Iartă-mă Doamne, c-am greşit!”

Stătea cu bagajele în mâini, cu spatele la baltă, neclintit, cu privirea pierdută printre copaci. Parcă uitase să meargă. Pe potecă, printre copacii bătrâni venea spre el un bărbat, cu undiţele agăţate-n spate, cu rucsac, cu şapcă… era clar un pescar. Tudorel îl privea cu foarte mare atenţie. Până şi ce scria pe şapca lui a citit ca să fie sigur că nu e vreun paznic, “dar ce paznic cu undiţele-n spate? Şi de ce vine aşa înspre mine?”

–          Bună ziua! Gata, plecaţi, deja?

Auzindu-i vocea Tudorel  se linişti, ba chiar oftă adânc. Oftatul acela parcă îl descărcă de toate poverile.

–          Bună ziua! Nu, mă gândeam doar să schimb locul, că poate prind ceva. Aici n-am prins nimic.

–          Şi de la ce oră sunteţi aici?

–          Păi, de pe la vreo şase jumate.

–          Aha, păi, să mergem mai încolo, cine ştie, poate găsim un loc mai bun.

–          Da, haideţi! Poate împreună o fi mai bine. Eu sunt Tudorel, spuse întinzând o mână hotărâtă, aşa ca de bărbat.

–          Ha! Ce coincidenţă! Pe mine mă cheamă Tudor!

“Coincidenţă?… Doamne, eu cred că tu-ţi râzi de mine!” mai gândi Tudorel înainte de-a începe să vorbească mult, mult, de toate, despre toate, orice numai să nu mai audă ce gândea cine gândea, să nu mai tacă, să nu mai aibă timp să audă altceva decât ce-i răspundea, din când în când, Tudor.

20180922_104043

 

 

 

One thought on “Undiţa lui Tudorel

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.