words create worlds
Septembrie, 13 Ziceam că-mi era dor cândva de palma ta pe fruntea-mi răzvrătită. Ce rost avea să dorm, să risipesc minunea vieţii pe care-o inspiram precum un câine adulmecând oameni şi rosturi… o bucurie singuratică, gândesc acum în memoria ochiului zărind nevoia ta de somnul meu – timpul celorlalte treburi de mamă, tristeţea ta refuzând
M-am întors după un timp. Tu, aproape la fel cum te-am lăsat. M-am întors să adun castane amintiri din întunericul nechemat. Castanele nu mai stau pe alei. Maşini inteligente le adună betonul aleilor să rămână curat. M-am întors să mai vorbesc cu copacii. Cei vechi, aproape dispăruţi – poveştile lor şterse din rădăcinile timpului. M-am
cum să răzbeşti într-o lume ciudatăatârnând între cer şi pământ,cum să rodeşti solare nervuriprintre umbrele celor de sussă rămâi, cum să îngâni simfonii pe tăcute,cum să dansezi, cum să te-apleci,cum să te schimbi neîntreruptîn rotirea pământului îmbătrânind împreună cu toamna.Învaţă să trăieşti şi să mori de la frunze.©Daniela Marin, 2023, Octombrie
Într-un timp al trecerii prin timpuri mă minunam de neclintirea-ţi rotundă. Spre far cu ochii aţintiţi către un răsărit neştiut dimpreună cu veghetorul, el, dragul,mereu aşteptându-mă să ajungîn spatele lui adunat din rămăşiţele focului dintâi m-am aşezat în tronul scobit de istorie.Priveam valurile cum îi mângâie solzii ca dinţii unei guri flămânde de iubire.Nici nu-ndrăzneau
Axul braţelor răstignite se rotea neîntrerupt. Auriul prin aer cobora peste ape iubirea ta străluncind. Numai tu îţi puteai oglindi aurita iubire, un auriu necuprins nici de lentile, doar prin hublouri străpungând avionul ce-avea să mă poarte departe. Pe sub norii întinşi, sub axul braţelor răstignite, lumea se tot întâmpla. ©Daniela Marin, aprilie 2023
