Mă doare ochiul care nu te-a mai văzut drept,
nici scrisorile nu ţi-a mai citit demult, de când s-a rupt pe sine de sine
de când s-a ambalat în cutii, într-unele felii,
s-a dat, s-a împărţit, să-i fie pe lumea cealaltă.
Brazdele astea adânci Trebuie să plâng ca să plouă, ca să se umple rănile cu ploaie. Doar cerul poate să spele sarea sufletului plâns. Doar cerul mai poate curăţa albia hrănită cu zoaie. Altfel nimic n-a mai creşte nici grâul, nici macii, şi foametea-i va ucide, săracii. Trebuie să plâng ca să plouă. Ploaia ştie
Marea asta mă doare. Îmi trezeşte dureri răspândite prin corpul bătătorit de soare. Marea asta fără de valuri e rece şi mult prea sărată. E-o mare înconjurată. Vapoarele mărginesc orizontul. Probabil acolo se-adună şi pescăruşii lăsând plaja şi oamenii în grija stolurilor de porumbei. Nu vreau să fotografiez vapoare. Îmi limitez perspectiva la cer şi
(Că tot e lună plină şi tot pentru rubrica “Dialogul de azi” a fost scris şi dialogul acesta. E-adevărat, în 2015.) Luna Extras din cartea “Povestiri de pe Pământ” – Partea I – Dialogul de azi (dialoguri spirituale) Fragment din spectacolul lectură din noiembrie 2015, cu actorii Ioana Ancea şi Andrei Roşu, cărora
A venit dintr-odată, ca o găselniţă disperată în fuga de urât. Nu asta era soluţia pentru o vindecare reală, bineînţeles că nu. Ar fi putut fi, totuşi, un calmant. Aşa că am plecat la mare cu doi prieteni şi cu speranţa că-mi voi curăţa ochii de tot urâtul observat, adunat, necurăţat. Speram că-mi voi găsi
Worlds of Words 