Ori de câte ori Când mi-s urâte zalele pământului, mică mă fac şi fug în zbor când trupul mi-i rănit, mă duc în cer, aripi să-mi ţeasă din nou tu nu vedeai că eu am aripi eu nu vedeam că nu
Categorie: Poezii
Împărtăşirea şi mărturisirea sunt vindecările trupului. Asta am simţit eu de ziua mea, în faţa mării, citind darul pe care mi l-a dăruit Mihai Cotea. Să împărtăşeşti o trăire, să simţi ceea ce “altcineva” a experientizat este (ziceam, cred, într-una din poeziile din Eternul exerciţiu) dumnezeu-unimea. Atunci nimic nu păstrează o distanţă-diferenţiere-separare, pentru că nimic
Inițial publicat pe Colțul Cultural:
? O carte de poezie nu se începe, se mângâie parcurgând-o. O carte în care cineva a reunit cioburi de suflet, se privește cu ochii mari, se respiră, se palpită, se iubește, se alină și se dă înapoi, la nivel simbolic, sub formă de recunoștință altora. Consider că…
Mă doare ochiul care nu te-a mai văzut drept,
nici scrisorile nu ţi-a mai citit demult, de când s-a rupt pe sine de sine
de când s-a ambalat în cutii, într-unele felii,
s-a dat, s-a împărţit, să-i fie pe lumea cealaltă.
Brazdele astea adânci Trebuie să plâng ca să plouă, ca să se umple rănile cu ploaie. Doar cerul poate să spele sarea sufletului plâns. Doar cerul mai poate curăţa albia hrănită cu zoaie. Altfel nimic n-a mai creşte nici grâul, nici macii, şi foametea-i va ucide, săracii. Trebuie să plâng ca să plouă. Ploaia ştie
Worlds of Words 